Science and Religion

propedeutică

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
propedeutică

[teologie] (din gr. paideuein = a învăța)

Propedeutica reprezintă o învăţătură preliminară, pregătitoare, ea prepară terenul în vederea continuării cu studii mai aprofundate. Raportându-se la căutarea existenţială a omului şi la împlinirea ei desăvârşită prin întâlnirea cu Hristos, modelul dumnezeiesc al omului (şi omul-Dumnezeu), nu puţini sunt Părinţii Bisericii care au văzut în cultura (păgână) o propedeutică a întâlnirii cu Dumnezeu prin viaţa creştină. Există în chip evident roade pozitive ale întâlnirii între cultura elenistică de factură păgână şi creştinism. Spre exemplu, ea a permis elaborarea unor formulări conceptuale necesare afirmării adevărului de credinţă în mod contextual, prin repere permeabile înţelegerii veacului respectiv, realizate prin utilizarea, dezvoltarea si adaptarea instrumentarului conceptual vehiculat de cultura timpului pentru exigenţele gestului teologic, cel care necesită exprimarea unor realităţi profunde, dumnezeieşti, cu cărămizile de lut ale cunoaşterii umane. Se va produce încetul cu încetul elaborarea unui vocabular teologic, şi, chiar, în sens larg, a unei adevărate culturi de respiraţie creştină. Toate acestea afirmă rolul propedeutic al vechii culturi elenistice în afirmarea creştinismului. Pentru creştinii cultivaţi, care se convertiseră la creştinism relativ târziu, după ce trecuseră printr-o educaţie profană, „convertirea [...] apărea mai curând ca peripeţia finală dintr-o căutare a lui Dumnezeu începută prin filosofie. Printr-un efect de perspectivă inevitabil, gânditorii păgâni le păreau angajaţi pe calea căreia creştinismul îi arăta finalul”. În general Orientul se va arăta mai impregnat de cultura greacă decât Occidentul. Şcoala din Alexandria, mai ales prin Clement şi Origen, va vedea în cultura greacă o propedeutică necesară unei cunoaşteri aprofundate a doctrinei creştine. Epoca părinţilor capadocieni este prin excelenţă epoca unei teologii asumatoare de cultură:

„Părinţii greci se vor arăta [...] cei mai primitori faţă de cultura păgână. Tradiţia şcolii din Alexandria (ea însăşi moştenitoare a iudaismului elenistic) şi influenţa foarte puternică a lui Origen nu sunt străine de aceasta. În afară de Clement şi de Origen, toti părinţii capadocieni, Vasile şi fratele său Grigorie de Nyssa şi prietenul său Grigorie de Nazianz se vor arăta favorabili culturii greceşti în care vedeau o propedeutică indispensabilă unei cunoaşteri aprofundate a doctrinei creştine.” 1

În contextul de efervescenţă culturală al Alexandriei acelor vremuri, adevărat „carrefour” de culturi şi de interculturalitate, înfiinţarea unei şcoli de filosofie de către filosoful stoic Panten, convertit la creştinism, va face din acest loc în perioada secolului al III-lea unul din mediile cele mai fervente de gândire creştină2. Clement Alexandrinul va preda si el la şcoala fostului său profesor. Precum maestrul său, Clement este preocupat de edificarea unui învăţământ formator şi integrator în sens eclezial; va da naștere primei alianţe majore între teologia creştină şi contextul cultural al timpului său: Discurs de convingere a Grecilor sau Protreptikos, Pedagogul şi Stromatele sunt trei trepte consecutive făcând parte dintr-un urcuş integrator în coordonatele trăirii creştine. Clement arată cum păgânii au căutat adevărul prin intermediul mijloacelor filosofice, dar că adevărul este Hristos. În această perspectivă, filosofiile sunt văzute ca propedeutica creştinismului. În viziunea lui Clement, filosofia grecilor, cea prin care Domnul a pregătit, prin intermediul luminării raţiunii umane, popoarele care nu cunoscuseră revelaţia iudaică, pregăteşte întâlnirea cu luminarea dumnezeiască a cunoaşterii revelate în Hristos. A înlocuit Dumnezeu filosofia prin credinţă? Legământul Vechiului Testament serveşte aici drept răspuns. După cum acesta nu a fost abandonat, ci perfecţionat, împlinit în Hristos, în mod similar, filosofia, „Vechi Testament” al grecilor, este asumată ca ancila theologiae şi se vede împlinită în teologia creştină. Cultivarea întru cunoştinţele şi formarea gândirii la şcoala filosofilor poate servi de treaptă intermediară, pregătitoare cultivării omului întru întâlnirea cu Raţiunea divină, Hristos:

„Ştiinţa, care precede odihna pe care o găsim în sfârşit în Hristos, exersează gândirea, trezeşte inteligenţa, ascute spiritul pentru a se instrui în adevărata filosofie, pe care credincioşii o au datorită Adevărului suprem.” 3

Poziţia lui Clement va fi adoptată de Origen, cel mai strălucit elev al său la şcoala din Alexandria, un continuator poate mai puţin entuziast decât Clement în ceea ce priveşte filosofia greacă4, dar, spre deosebire de Tertulian, conştient de importanţa ei. Clement respingea poziţia extremistă a acestuia din urmă și afirma valenţele culturii:

„O astfel de atitudine este ruinătoare pentru apostolat [...] Acest refuz ar condamna creştinul să rămână, într-o anumită manieră, sărac în mijlocul bogăţiilor sale, interzicându-i să folosească facultăţile sale umane de raţiune şi de expresie pentru a le comunica, a le apăra, a le explora. Tot discernământul ar fi suprimat, în pofida acestui cuvânt al sfântului Pavel, deseori invocat de Clement: „Încercaţi tot, alegeţi ce e bun.” 5

Fervent exeget, cu o erudiţie impresionantă, Origen va influenţa ca gândire personalităţi ale teologiei de mai târziu, precum sfinții Pamfilie, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi pe Didim cel orb. El propune dialogul cu filosofia fiind convins de necesitatea cunoaşterii filosofiei pentru afirmarea în context filosofic a înţelepciunii creştine; se serveşte deci de filosofie în sens apologetic. De aici apare şi interesul dialogului cu exponenţii culturii profane, cum ar fi în cazul său, filosoful Cels. Acest dialog, care pentru creştin riscă să se petreacă pe un teren necunoscut şi străin, îl determină să pună la dispoziţia creştinilor o adevărată instruire în cadrul programei sale şcolare. Teologia poate fi îmbogăţită de cultura filosofică, creştinul ajungând să conştientizeze mai profund datele scripturistice. Totodată, creştinul poate judeca cu competenţă diferitele doctrine care i se înfăţişează înainte, precum şi compatibilitatea învăţăturilor lor cu trăirea creştină. Crestinul se serveşte de filosofie pentru a edifica trăirea teologică:

„Înainte de a părăsi Egiptul evreii au luat de la vecinii lor rămăşiţele de tot felul în scopul de a construi Tabernaculul lui Yahve. În acelaşi mod creştinul se va servi de tot ceea ce filosofia are utilizabil pentru a construi „filosofia divină” a creştinismului. Irineu dăduse deja o explicaţie mai largă pe care o mărturisea ca venind de la un preot, un discipol apropiat al apostolilor : rămăşiţele luate egiptenilor reprezentau pentru el tot ceea ce creştinul putea primi de la civilizaţia ambiantă […] Scopul principal al studiului filosofiei este edificarea teologiei. Dupa ce au distrus Hesebonul, „cetatea gândurilor”, creştinul nu o lasă în ruine, ci o reconstruieşte în maniera sa, utilizând materialele care îi convin din ce rămâne în oraşul demolat.” 6

Mărturia sfântului Vasile cel Mare este de asemenea grăitoare. Corespondența sa cu Libaniu, fostul său profesor, îl arată convins de beneficiile urmării în chip propedeutic a formării şcolii filosofice a epocii ca gest de pregătire pentru filosofia filosofiilor care este viaţa în Hristos.7 Creştinul trebuie să procedeze însă cu discernământ, să aleagă doar ce este bun. Sfântul Vasile îşi trimitea ucenicii spre a fi formaţi la şcoala epocii pentru ca ulterior să îi deprindă cu teologia:

„Noi imităm elevii şcolilor militare care practică anumite sporturi. În exerciţiile de luptă şi chiar de dans se antrenează astfel încât, în momentul luptelor, să poată trage un profit de pe urma formării lor sportive.” 8

Lupta de care vorbește aici sfântul Vasile este cea „a desăvârşirii”, adică cea a construirii omului nu atât din afară, cât a celui dinăuntru, profund, prin exerciţiul unei şlefuiri treptate la care educarea în disciplinele timpului constituia un ajutor, un mediator, un gest propedeutic:

„Trebuie să-i citim pe poeţi, pe romancieri sau pe istorici, pe oratori şi pe toţi oamenii susceptibili de a ne putea fi în vreun fel de folos la îngrijirea sufletului. Vopsitorii tratează în prealabil bucata pe care vor să o vopsească; numai după aceea adaugă şi culoare, purpură sau altceva. La fel şi noi, dacă concepţia noastră despre bine trebuie să rămână de neşters, autorii necreştini să ne fi iniţiat în prealabil iar doar pe urmă vom asimila ştiinţele sacre şi tainele. Este ca şi cum odată ce ne-am obişnuit să vedem soarele în apă, vom putea dirija privirea noastră către lumina cea adevărată.” 9

Modelul acestei propedeutici este vechi. Personalităţi mari ale trăirii lui Dumnezeu au făcut-o şi înainte de creștinism, cu profit duhovnicesc, observă sfântul Vasile, spunând:

„Vă asigur că Moise, marele Moise, care este atât de mare, datorită înţelepciunii sale, în întreaga lume, şi-a exersat gândirea sa în ştiinţele Egiptului, şi astfel a ajuns la cugetarea asupra Fiinţei (Fapte 7, 22). Aproape la fel ca el, şi la o epocă mai apropiată de a noastră, înţeleptul Daniel din Babilon, se afirmă, a frecventat întâi de toate şcoala caldeeană, şi numai ulterior s-a dăruit studiului chestiunilor dumnezeieşti (Dn 1, 3-7).” 10

Bibliografie: 1. Foi chrétienne & Culture classique, « Bibliothèque » Migne, Paris, 1998, p. 20; Etienne Gilson, La philosophie au Moyen Age, ed. Payot, 1986, p.45; 3. Saint Clément, Stromates, în: Etienne Gilson, La philosophie au moyen age, ed. Payot, 1986, p. 48; 4. Henri Crouzel, Origene, ed. Le sycomore, Paris, 1985, p. 207 ; 5. Ibidem, p. 207; 6. Ibidem, pp. 211-213; 7. Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia – pagini din literatura primelor veacuri creştine, ed. Polirom, Bucureşti, 2001, pp. 313-328; 8. Basile de Césarée, Aux jeunes gens, sur la manière de tirer parti des lettres grecques, în: Foi chrétienne & Culture classique, « Bibliothèque » Migne, Paris, 1998, p. 261; 9. Ibidem, p. 261 ; 10. Ibidem, p. 262.

A se vedea şi: teologie, apologetică.