continuitate

[ştiinţă]

Continuitatea¹ este relaţionată pe de o parte cu filosofia cunoaşterii şi cu epistemologia, iar pe de altă parte cu istoria ştiinţelor, cu contextul istoric în care are loc o succesiune a teoriilor ştiinţifice în cadrul unui domeniu de cunoaştere. Unii istorici ai ştiinţelor pledează pentru continuitate, arătând că între diferitele teorii ştiinţifice există o legătură. Unul dintre cei semnificativi în acest sens este Pierre Duhem. De exemplu, el arată legătura dintre Aristotel, Galilei şi Newton în fizică.

În ceea ce priveşte filosofia cunoaşterii, fenomenologia lui Husserl este o gândire în care este valorificat principiul continuităţii. El arată că adevărul aparţine de o conştiinţă originară naivă, iar teoria ştiinţifică doar parcelează, exprimă în mod limitat ceea ce ţine iniţial de acea conştiinţă naivă. Astfel dinamica teoriilor ştiinţifice este la Husserl integrată în acest proces de păstrare permanentă a legăturii teoriei ştiinţifice cu adevărul originar.

De asemenea, August Comte este adeptul gândirii continuiste, dar într-o manieră inversă faţă de fenomenologia lui Husserl. Pentru Comte, ştiinţa este stadiul final al evoluţiei gândirii umane. Raţionalitatea este relaţionată de procesul istoric, înţeles ca o evoluţie continuă în care se trece de la gândirea mitică la cea metafizică şi în final la cea ştiinţifică. Continuitatea este asociată cu ideea de progres. Inclusiv în cadrul unei discipline ştiinţifice, progresul ştiinţific este văzut prin prisma succesiunii unei teorii ştiinţifice cu alta. În această perspectivă există ideea că noua teorie prezintă o explicaţie mai adecvată în comparaţie cu teoriile precedente.

Epistemologia dezvoltată plecându-se de la premisele fizicii clasice se bazează pe principiul continuităţii. Continuitatea este o constantă a gândirii moderne care pune în centrul epistemologiei sale realitatea imediată, vizibilă şi palpabilă. Principiul continuităţii exprimă o cunoaştere cantitativă, observabilă în mod explicit, a fenomenelor naturale. Analiza matematică a valorificat principiul continuităţii dezvoltând o epistemologie care înţelegea lumea în toată complexitatea ei ca o evoluţie continuă, manifestă în toate aspectele vieţii.

Continuitatea este legată de observaţiile empirice şi de cauzalitatea locală.

„Continuitatea este o constantă a gândirii umane. Ea se întemeiază probabil pe evidenţa furnizată de organele de simţ-continuitate a propriului nostru corp, continuitate a mediului înconjurător, continuitate a memoriei. Ea ţine de domeniul vizibilului, al formei constante sau care evoluează în mod constant, de domeniul obiectului.” ²

Continuitatea, în forma ei artificială şi ideologizată, în strânsă legătură cu mitul progresului, poate produce himere colective. În această schemă ideologizată destinul colectiv al omenirii este subsumat evoluţiei continue spre împlinirea fericirii comune, posibile prin progresul ştiinţific. Într-o asemenea cheie ideologică progresul ştiinţific este asociat cu extirparea nu doar a ideii de tradiţie, ci şi a instinctelor tradiţiei. Modernitatea recentă poate crea profeţii ideologice, pe care le împlineşte în mod iluzoriu prin impunerea noilor credinţe în idolii construiţi pe baza mitului progresului ştiinţific şi tehnic.

Astfel, această modernitate recentă este generatoare de iluzii, eliminând adevărata transcendenţă, suport al întregii existenţe.

„Modernitatea pe care o trăim (şi care ne trăieşte) este consecinţa nu atât a pierderii vreunei tradiţii particulare, cât a respingerii sistematice a ideii înseşi de tradiţie, în numele posibilităţii tehnice de a inventa şi construi propriile condiţii de existenţă. Definiţia filosofică cea mai radicală a modernităţii este următoarea: acel mod de a fi în lume, care, împreună cu lumea, este capabil să îşi dea propriile condiţii de existenţă. Modernitatea este felul de a fi al omului în lume care nu doar că respinge ideea însăşi de tradiţie, negând existenţa oricărei transcendenţe, nu doar că desfiinţează orice raport de transcendenţă, dar reuşeşte să modifice ad libitum condiţiile sociale de existenţă în genere. Negând transcendenţa, modernitatea stăpâneşte transcedentaliile [...] Modernitatea este mobilizatoarea sub ordin a transcedentaliilor cu scopul de a se substitui transcedenţei şi de a putea astfel controla întregul câmp pe care tradiţia l-a deschis, în numele acesteia, societăţilor umane. În plan cotidian, putem spune că tehnicizarea societăţii şi a condiţiilor noastre de existenţă sociale ne ajută să ne transformăm profeţiile, dorinţele, divagaţiile, imaginaţiile în realitate. Modernitatea - un enorm mecanism tehno-social de self-fulfilling prophecy.”³

Bibliografie: 1. Emmanuel Renault, Continuité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 240-241; 2. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 10 ; 3. Horia Roman Patapievici, Omul recent, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 112-113.

A se vedea şi: discret.