adevăr

[ştiinţă]

Naşterea ştiinţei este strâns legată de manifestarea exigenţei de a dobândi despre lume o cunoaştere sigură, adevărată. Această siguranţă grecii o vedeau în strânsă legătură cu o bună, eficientă, riguroasă exercitare a puterilor raţiunii. Pentru greci raţiunea conduce ea însăşi către adevăr, raţiunea mărturiseşte despre existenţa adevărului:

„Aristotel pleca de la regula contradictoriilor pentru a afirma că există cel puţin un adevăr: „Dacă adevărul nu este altceva decât a afirma ce e adevărat şi a nega ce e fals, este imposibil ca totul să fie fals, pentru că este o necesitate absolută ca una din cele două părţi ale contradicţiei să fie adevărată (Aristotel, Metafizica). Formulată diferit, această regulă care spune că există cel puţin un adevăr poate să fi enunţata astfel: propozitia „toate propoziţiile sunt false” se contrazice singură, deci, dacă vrem să evităm o contradicţie, suntem obligaţi să afirmăm că există propoziţii adevărate.” ¹ 

Formalizarea matematică a logicii, respectiv propunerea de axiomatizare a matematicii au încurajat în a aborda întâlnirea cu adevărul prin intermediul unui demers (pur) intelectual, logic. Aristotel oferă prin intermediul a două principii, al contradicţiei şi al identităţii, „baza axiomatică cea mai clasică pentru o caracterizare a adevărului”. Este baza la care Leibniz, doua mii de ani mai târziu, va adăuga şi reciproca principiului identităţii. Astfel, odată „cu Aristotel şi cu Leibniz ne apare limpede că suportul adevărurilor este propoziţia” ². Logica este chemată să garanteze propagarea adevărului prin intermediul raţionamentului uman pornind de la un set de propoziţii nedemonstrabile (axiome):

„Logica, în sensul său cel mai strict, consistă într-o reducere a tot obiectul de gândire la un conţinut minim, care este prezenţa sau absenţa, şi în mod corelativ pentru propoziţia care semnifică acest obiect, adevărul sau falsul. Regulile raţionamentului logic garantează deci construcţia unei propoziţii, pornind de la o alta, prin conservarea valorii de adevăr a propoziţiei de origine, şi în consecinţă garantând că nu vom putea infera o propoziţie în acelaşi timp adevărată şi falsă. Această legislaţie de inferenţe a fost formulată în multiple feluri în cursul istoriei logicii, după nivelul de complexitate ales pentru a descrie propoziţiile.” ³  

Matematizarea ştiinţelor începând cu modernitatea a extins utilitatea logicii în interiorul disciplinelor ştiinţifice. Dorinţa de investigare obiectivă a făcut ca adevărul să fie formalizat, cu alte cuvinte să fie detaşat de influenţa subiectivităţii umane şi plasat în sfera de cercetare a raţiunii obiective. Adevăr nu mai înseamnă ca în ştiinţa clasică o anume adecvare a realităţii investigate cu reprezentările interior-umane (concepţie prekantiană), ci se caută un adevăr absolut, nesubiectiv, universal demonstrabil prin repetarea (de către oricine doreşte) a raţionamentului, respectiv a experimentului (înţeles ca strategie raţională de a ştii cum să „întrebi” la nivel fenomenologic) în lumea fizică. Garanţia autenticităţii adevărului este dată de utilizarea riguroasă a metodei ştiinţei, adevărul ştiinţei este un adevăr (riguros) demonstrabil:

„O propoziţie ţine de adevărul ştiinţific dacă a fost stabilită recurgând la metoda ştiinţifică pornind de la numărul cel mai mic posibil de ipoteze arbitrare. Ea trebuie să fi fost construită printr-un raţionament riguros, plecând de la presupoziţii în mod comun admise, şi verificate prin experienţă. Ea este reutilizabilă de alţi oameni de ştiinţă pentru a construi alte propoziţii de acest fel având-o ca punct de plecare. În limbajul curent, expresia desemnează un adevăr factual [...].”⁴

Adevărul ştiinţific este deci răspunsul la o investigare a naturii după paradigma ştiinţifică. El corespunde unui sistem de referinţă precis în ceea ce priveşte normele de utilizare a raţiunii, verificabilitatea, domeniul de valabilitate. De remarcat că viziunea critică pe care o oferă filosofia contemporană a ştiinţelor a dus la apariţia unei întregi literaturi de teorii prin care autorii se străduiesc să evalueze critic posibilităţile de întâlnire reale ale omului de ştiinţă cu „adevărul ştiinţific” (Michel Foucault, Karl Popper, Ludwig Wittgenstein).

Bibliografie: 1. Ali Benmakhlouf, Verité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 973; 2. Ibidem, p. 973; 3. Gilles Gaston Granger, Rationalité et raisonnement, în vol. Qu’est que la vie ? - Université de tous les savoirs, sous la direction d’Yves Michaud, Editions Odile Jacob, iunie 2000, vol. I, p. 216; 4. Cf. Wikipedia (versiunea franceză).

A se vedea şi: raţionalitate, raţiune, formalism/formal, axiomă, metodă, eroare.

[teologie]

Teologia este gestul de împărtăşire din realitatea pe care Dumnezeu o descoperă omului. Ea nu ţine atât de epistemologie (efort de reprezentare raţională a lumii la nivel de intelect), cât de gnoseologie (în sens de cunoaştere inter-personală) şi de ontologie (gest de fiinţare umană configurată prin împărtăşire din ceea ce îi împărtăşeşte fiinţarea dumnezeiască). Adevărul trăit de creştin este participativ, gestul de căutare a adevărului fiind gestul de împărtăşire din Adevărul dumnezeiesc – Hristos, Cel care este „calea, adevărul şi viaţa” (In. 17, 17):

„ „Adevărul lui Dumnezeu” (Rom. 1, 18, 25) este echivalent cu manifestarea fiinţei Sale personale inefabile, care face obiectul credinţei (II Tes. 2, 10-12), mântuirea fiind comuniunea efectivă cu misterul lui Dumnezeu revelat (II Tes. 2, 10). Minciuna este o denaturare şi o înnăbuşire a realului (Rom. 1, 18) deoarece îşi are rădăcina în „antihrist”, tatăl minciunii, impostorul care falsifică realitatea personală, care mascheaza şi deformează personalitatea (I In. 2, 22 si 4,6).”¹

Sfinţenia este împlinirea dumnezeiască a umanului în împărtăşire din chipul dumnezeiesc de fiinţare. Sfântul este un om împlinit. Este omul împlinit dumnezeieşte, ca unul devenit dumnezeu prin har pentru că cele ale lui Dumnezeu sunt devenite ale sale pentru totdeauna. Este împlinit ca unul care îşi trăieşte unicitatea în istorie : fiecare om este o mântuire, spune ieromonahul Rafail Noica. Iar mântuire înseamnă a te personaliza în Hristos, a lăsa pe Hristos să te configureze ca persoană prin lucrarea sculpturală a Duhului Sfânt întru care se leapădă din om toate adaosurile străine, generate de păcat. În dialog cu Adevărul tot ce perverteşte firea umană, toata minciunile, toate sunt lepădate pentru că în Hristos nu poţi fi decât în Adevăr:

„Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (In. 18, 37).

Astfel că, dacă vorbim de cadrul referenţial în care căutăm adevărul în ştiinţe, el este cel specific demersului intelectual (răspunzând exigenţelor logicii), în timp ce în teologie acest cadru ţine de participarea fiinţei întregi, teologia fiind gest de „împărtăşire în fiinţă”. Adevărul teologic este accesibil prin „negarea negaţiilor” („nu”-urilor) de tip „păcat” care pervertesc omul la nivel de fiinţare, structurându-se astfel în om „da”-ul sălăşluirii sale întru Adevărul personal care este Hristos. În timp ce primul cadru cere exerciţiul compartimentului uman de tip inteligenţă educat dupa exigenţele gândirii ştiinţifice, cel de-al doilea presupune întâlnirea inter-personală cu Dumnezeu, posibilă în spaţiul interiorității umane prin ascultarea poruncilor lui Hristos. Este de subliniat că gestul prin excelenţă al Bisericii este cel al întâlnirii cu Adevărul:

„[...] Adevărul este o prioritate centrală în cunoaşterea [...] eclezială. [...] Raţiunea autonomă nu poate percepe decât forme de adevăr, fărâme ale unor adevăruri conceptuale, neavând acces la contemplarea unitară a Adevărului. O cunoaştere parţială, lipsită de integralitatea unei viziuni duhovniceşti şi ecleziale riscă să denatureze şi cunoaşterea asupra părţii. Numai o cunoaştere înţeleasă ca putere a Duhului Sfânt poate mişca minţile inimile şi minţile oamenilor pentru a-L primi pe Iisus Hristos, ca Adevăr al lumii, posibil de experimentat în experienţa vie a Bisericii. Adevărul nu poate fi posedat, ci împărtăşit. Cunoaşterea nu înseamnă doar un efort de găsire a adevărului lucrului printr-un raţionament detaşat de realitatea lucrului studiat, ci înseamnă unirea subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut. De aceea împărtăşirea adevărului dumnezeiesc este posibilă numai în iubirea adâncă a comuniunii de viaţă trăită în Biserica lui Hristos. În acest fel Adevărul poate fi împărtăşit în experienţa de putere duhovnicească a comunităţii ecleziale. În iubire este posibilă adevărata cunoaştere a Adevărului şi această cunoaştere se manifestă ca iubire. Dar în afara comuniunii desăvârşite a Sfintei Treimi extinse în viaţa Bisericii nu există iubire deplină. Adevărul se dezvăluie în lumina paradigmei Cinzecimii. Împărtăşirea Adevărului necesită trecerea de la moarte la viaţă, de la o viaţă închistată în limitele stricăciunii la o viaţă deschisă nestricăciunii, a învierii duhovniceşti. Hristos nu este un adevăr principial, cuantificabil la nivel de concept şi generator de sisteme doctrinare sau coduri morale. Hristos este Adevărul personal, al fiecăruia dintre noi şi al lumii întregi, care ne cheamă de la moarte la viaţă şi în acelaşi timp ne dă puterea spre înviere prin biruinţa Lui asupra morţii. Iisus nu prezintă adevăruri doctrinare abstracte, ci Se descoperă pe Sine ca Cel ce este Calea care duce la Tatăl. „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 72). Mărturisirea Adevărului este posibilă doar prin umblarea în lumina lui Hristos. Orice despărţire de Hristos ne face să ne îndepărtăm de la realitatea absolută a Adevărului descoperită în Fiul lui Dumnezeu. Când Pilat îl întreabă pe Hristos: „Ce este adevărul?”, Mântuitorul nu dă o definiţie, ci mărturiseşte: „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul” (In. 18, 37). Esenţa Evangheliei constă în mărturisirea Întrupării Adevărului care permite împărtăşirea împărăţiei lui Dumnezeu.” ²

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 10; 2. Pr. prep. dr. Răzvan Andrei Ionescu, lector dr. Adrian Nicolae Lemeni, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, pp. 482-483.

A se vedea şi: erezie, gnoseologie, eclezial, antinomie.