Science and Religion

cultură

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
cultură

cultură/cultivare/cult [teologie]

Dacă cultură în sens contemporan poate însemna „ansamblul de cunoștințe achiziționat de un individ”, respectiv efectul unei „dezvoltări a facultăților intelectuale”1, în perspectivă teologică conceptul de cultură rămâne indisociabil legat celui de cultivare, și respectiv de cult (cu origine în cultus, lat.). Om de cultură este omul cultivat, dar ne întrebăm teologic, cultivat întru ce fel de cultură? Întrebarea este cu atât mai pertinentă cu cât descoperim astăzi la nivel social exercițiul cultivării păcatului ca gest de cultură (în numele libertății individului sau a drepturilor minorității), fie ea pervertită și bolnavă, cu impact în structurarea pentru veșnicie a omului ratat față de tot ceea ce înseamnă axiologia mântuitoare a valorilor umane întru Hristos.

Originar, cuvântul cultură se referea la ceea ce se obţinea prin cultivarea pământului. De unde şi agri-cultura, semnificând operaţiile necesare creşterii vegetalelor utile omului şi animalelor. Hristos oferă o perspectivă duhovnicească noțiunilor de cultură și cultivare, arătând sufletul omului ca fiind „pământul” pe care trebuie să însămânțeze Dumnezeu pentru a rodi roadele Împărăției cerurilor. Aşa cum cultivarea pământului înseamnă îngrijirea de tot ceea ce este necesar pentru ca plantele să vină la viaţă şi să se dezvolte - pământul trebuie fertilizat şi însămânţat, plantele în creştere trebuie supravegheate, udate periodic, eventual păzite de prădători, iar în cele din urmă culese - tot aşa sufletele necesită îngrijire pentru ca sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu să dea roadă. Edificatoare în sensul comparaţiei între cultivarea pământului şi cultivarea întru împărăţia cerurilor este pilda semănătorului (Mt. 13, 18-23). Mântuitorul vorbeşte de modul în care cuvântul împărăţiei este de primit spre rodire. Sămânţa-cuvânt poate cădea lângă drum - cazul sufletului care nu înţelege cuvântul, care trece alături de semnificaţia lui mântuitoare, care deci îl ratează -, sau pe loc pietros - cazul sufletului care primeşte cuvântul fără rădăcină -, sau în spini - cazul cuvântului înnăbuşit de efemerităţile vieţii acesteia - sau, în cel mai fericit caz, cuvântul este plantat în pământ bun, aduce rod „şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci”. Îndemnul este limpede: să devenim pământ bun, din cel care aduce roadă. Să fim făptuitorii eficienţi ai împărăției cerurilor. Ceea ce face pe sfântul Serafim de Sarov să îndemne cu putere, ca răspuns la întrebarea ucenicului său Motovilov – „cum să practicăm în Hristos [...] virtuţi [...] pentru a obţine harul Sfântului Duh?”:

„Negociaţi în acelaşi fel harul Sfântului Duh în toate [...] pe care le practicaţi în numele lui Hristos. Dar negociaţi cât mai bine aceste daruri spirituale utilizându-le de preferinţă pe acelea care vă aduc cel mai mare beneficiu. Şi capitalul scos din aceste minunate beneficii ale harului depuneţi-l în contul de economii al lui Dumnezeu cu taxe imateriale: nu patru sau şase la sută, ci sută la sută sau chiar infinit mai mult.” 2

Sfântul Serafim, un fel de „capitalist” al împărăţiei cerurilor, vorbeşte de profit. Investiţia nu este în fapte bune văzute ca bune în sine, ci în Hristos, în Care ne investim ca viață prin faptele noastre şi Întru Care profitul se măsoară în har, în participare la împărăţia cerurilor. De aceea sfântul Serafim vede în cazul fecioarelor nebune din pilda celor zece fecioare nu o insuficienţă a faptelor bune, ci o lipsă de ancorare a faptelor lor în har. Dramatică, întrucât „acest mod de viaţă, fondat în mod unic pe practicarea virtuţilor, fără a fi examinat într-un mod minuţios dacă ele aduc harul Sfântului Duh, şi cât anume”3, nu duce către rai, afirmă sfântul. Iar cine nu adună cu Hristos risipeşte. Iată deci că dacă scopul culturilor lumii poate fi pregătirea omului pentru aici, o investiţie pentru a culege acum, cultura în sens de cultivare a prezenței dumnezeiești în om ţinteşte către dincolo, prin cele de aici, și având în vedere eficienţa câştigării celor de acolo. Este ceea ce numește părintele Rafail Noica „cultură a Duhului” 4, cultura prin care Duhul Sfânt cuprinde inima omului, o cultivă întru taina îndumnezeirii posibile omului prin harul dumnezeiesc.

Cultura teologică ca demers de cultivare a omului întru cele de Sus este trans-culturală față de culturile5 lumii, pe care de altfel le poate fertiliza teologic, înduhovnicindu-le. Venirea lui Hristos este fundamentală şi copleşitoare nu numai pentru adâncirea înţelegerii teologice a omului, ci şi pentru cultura sa în general. Întruparea Mântuitorului desparte istoria umanităţii în două perioade: înainte de Hristos (î.d.Hr.) şi după Hristos (d. Hr.). Există cercetători care s-au aplecat asupra culturilor premergătoare lui Hristos, făcând diferenţa între cele în care un Mesia era aşteptat şi cele în care nu era aşteptat. Şi au constatat că mărturia creştină, asemeni paradoxalului „nimic nu pare mai ciudat decât un răspuns la o întrebare care nu a fost pusă”, este de a-L afirma pe Hristos ca răspuns adresat tuturor, fără excepţie.5 Întrebarea, neconştientizată în unele culturi, şi deci neformulată, este de fapt prezentă în mod fundamental în toate. Aceasta întrucât toate culturile se interesează de om. Iar Hristos este răspunsul, ca om şi Dumnezeu şi împlinire a omului în chip universal. Hristos este omul aşa cum L-a gândit Dumnezeu, omul dumnezeiesc, cultivat de prezenţa dumnezeirii în chip desăvârşit ca Unul ce este Dumnezeu şi care s-a arătat în umanitatea Sa Fiu ascultător Tatălui întru toate, şi deci pe deplin roditor. Cultura teologică este un răspuns util tuturor culturilor în măsura în care oferă reperele devenirii omului întru modelul omului, Hristos, toate culturile relaționându-se la om.

Cultul reprezintă gestul de cultivare a omului întru experierea prezenței lui Dumnezeu.

Bibliografie: 1. Dictionnaire encyclopédique de la langue française, ed. Hachette, 1995, p. 331; 2. Séraphim de Sarov, L'Entretien avec Motovilov, ed. Arfuyen, Orbey, 2002, p. 39 ; 3. Ibidem, p. 27; 4. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; 5. Jaroslav Pelikan, Jesus through the centuries - His Place in the History of Culture, Yale University Press, New Haven and London, 1985, p. 34.

A se vedea şi: duhovnicie, teologie, har, ecumenism.