Știință și Religie

Ierom. Ioan Bute - Uniformitatea legilor naturii. Adevăruri tulburătoare

Cel mai prestigios teoretician al ştiinţei, Sir Karl Popper (1902-1994), a înnoit concepţia asupra demarcaţiei ştiinţei. Potrivit viziunii demult statornicite, ştiinţa propriu-zisă se distingea prin metoda inductivă (inducţie), observaţia şi experimentul, deosebite de analiza pur logică. Metoda experimentală e cea menită să furnizeze materialul primar de construcţie pentru a fi prelucrat prin analiza logică şi prin raţionamente deductive. Dar determinarea unei legi a naturii se întemeiază pe găsirea unui fenomen repetabil (regulat). Deci trebuie folosite atât experimentul şi observaţia realităţii, cât şi metoda inducţiei. Dar ce garanţie ai că acel fenomen care s-a repetat de un număr finit de ori se va repeta de un număr de ori oricât de mare (tinzând spre infinit, de pildă)? Altfel spus, o generalizare are certitudine? Popper a observat că ştiinţa se loveşte de această dificultate: nici un şir de observaţii, oricât ar fi de lung şi de continuu, nu e logic suficient pentru a dovedi adevărul unei generalizări nerestrânse. Atunci, ştiinţa nu are încotro: trebuie să se mulţumească a crede într-un soi de uniformitate[1] a naturii, pentru care este greu de găsit o dovadă necirculară.[2]

Aceste adevăruri tulburătoare ale limitelor inerente ale ştiinţei ne trezesc din prejudecăţi ca dintr-o toropeală. Ne trezim surprinşi la realitatea că ceea ce am deprins în şcoală ca fiind certitudini absolute şi infailibile se întemeiază pe presupunerea de certitudine, iar cauza primară a fenomenelor naturii rămâne în sine de necuprins. Percepţia modernă că universul nu e decât un mecanism uriaş căruia i se cunosc toate rotiţele, până în cele mai infime detalii, ni se pare acum a fi ceea ce era cu adevărat şi mai înainte de a o şti noi: o presupunere filosofică nedemonstrabilă. O credinţă şi o paradigmă în care se scaldă toată ştiinţa contemporană, dar, în ultima instanţă, doar o presupunere. Ce mister ordonator se ascunde în culisele realităţii vizibile? Care sunt resorturile cele mai intime ale funcţionării legilor universului? Cu cât ne adâncim mai mult în cunoaştere, cu atât simţim că ne cufundăm mai mult în taină. Acest fapt e mărturisit şi de tulburătoarele vorbe ale lui Einstein atunci când spunea că adevăratul savant este acela care „atinge această atitudine umilă a spiritului în faţa unei raţiuni întrupată în existenţă, o existenţă care, în adâncimile sale cele mai insondabile, rămâne inaccesibilă omului”[3].

Nu se poate cunoaşte ştiinţific cauza suficientă a uniformităţii legilor naturii, drept aceea nu se poate cunoaşte totalitatea cauzelor suficiente ale întâmplărilor din natură sau fenomenelor ei.[4]

Pentru a fi mai clari, să dăm şi un exemplu: fizicienii ştiu că legea atracţiei universale sau legea lui Newton este doar descrisă, dar nu şi explicată. Este descrisă prin chiar formula ei determinată experimental. Dar mecanismul însuşi care o face să funcţioneze încă nu a fost găsit. Este clar rezultatul acestei legi, adică formula ei, dar nu şi cum funcţionează. Deci nu se cunoaşte cauza suficientă a funcţionării legii în sine. Însuşi Newton a spus: că nu ştie cauza: „... nu imaginez ipoteze”. De unde decurge că, întrucât nu se cunoaşte cauza interioară sau mecanismul dinlăuntrul legii atracţiei universale, nici celelalte fenomene fizice în care este implicată această lege nu şi-au aflat explicaţia tuturor cauzelor fundamentale. Mai mult, în toată mecanica clasică se vorbeşte de masa şi traiectoria unui oarecare obiect material. Energia, greutatea, densitatea, impulsul, acţiunea sunt mărimi fizice în calculul cărora intră masa. Dar masa unui obiect nu este altceva decât expresia raportului de atracţie (gravitaţională) a planetei faţă de noi. Iar cauzele sau cauza forţei gravitaţionale (care dă expresia masei sau a greutăţii) nu sunt cunoscute! De aici rezultă că şi celelalte mărimi fizice sus-pomenite (energia, densitatea, impulsul, acţiunea, etc.) introduc, în utilizarea lor de către alte experimente, cel puţin o cauză necunoscută, întrucât includ în definiţia lor ceva ce nu s-a demonstrat până la capăt şi are un mecanism necunoscut: masa, greutatea, forţa gravitaţională. Dar aceasta înseamnă că mecanica clasică are necunoscute chiar la fundamentele şi articulaţiile ei cele mai intime!

Însuşi simplul fenomen „eu merg” se datorează forţei de atracţie gravitaţională. Evident, pentru actul de a merge, forţa de atracţie gravitaţională este cauza necesară, dar nu şi suficientă.

Este foarte important ca liceenii şi studenţii să aibă o cunoaştere vie şi spornică a realităţii, aşa cum este ea, iar nu ca pe un dat din care ştim totul. Altminteri, ulterior, în viaţa reală şi în viaţa profesională, vor fi dezamăgiţi să observe că suntem departe de a şti totul. E necesar să se lase loc în inimile lor şi pentru sentimentul luminos al tainei înconjurătoare, cultivându-le gustul nu doar pentru definit, ci şi pentru indefinit, nu lăsându-i în concepţia autosuficientă că s-ar şti totul, ci stimulându-i spre a gândi până la capăt întru modestia care, doar ea, asigură un progres spiritual nesfârşit. Şi poate că faptul cel mai minunat din contemplarea universului ca ţesătură raţională de minuni este că ne uimim de lucrările minunatului Creator.

Medicul şi savantul român Nicolae Paulescu a spus:

„Dar dacă avem simţuri pentru a percepe anumite forme ale energiei, nu avem niciunul pentru a percepe materia, pe care nu o putem cunoaşte decât indirect, graţie proprietăţilor ei de a constitui substratul energiei şi de a o emite sub diferitele sale forme sensibile: lumina, căldura, forţa mecanică. Astfel, eu nu percep materia acestei hârtii, ci radiaţiile optice pe care ea le reflectează; nu percep materia acestui lemn, ci forţa de rezistenţă pe care o opune mâinii mele. Ceva mai mult, dacă, mulţumită simţurilor, percep în mod direct existenţa energiei, şi, indirect, existenţa materiei, ESENŢA acestor două elemente ale naturii ne rămâne inaccesibilă. Nu ştim şi nu vom şti niciodată ce este materia şi ce este energia.[5]

Desigur că există încă multe taine ale universului, iar unele vor rămâne taine pentru totdeauna (vezi teorema lui Gödel sau principiul de incertitudine al lui Heisenberg). Dar, în sens creştin ortodox, taina înseamnă mult mai mult decât un mister şi mult mai luminos decât simpla necunoaştere. A percepe Creaţia ca taină nu se reduce la a nu-i cunoaşte toate articulaţiile logice, ci a o vedea ca pe o teofanie, ca fereastră spre lumea spirituală, semn al lucrării şi prezenţei Duhului. De aceea, în ortodoxie, taina nu exclude raţiunea (logos), ci o include. Căci taina este trăirea luminii Logosului sau a împărtăşirii din razele Sale, iar raze ale sale sunt şi raţiunile divine din făpturi.

„Realitatea supusă simţurilor este o taină pentru că nu constituie realitatea ultimă, ci este o fereastră către transcendent, un mediu transparent către infinit, un mijloc de descoperire şi de dialog al omului cu Dumnezeu. Realităţile lumii înconjurătoare erau taine pentru omul tradiţional nu pentru că erau ascunse şi de necunoscut, ci pentru că ele constituiau pentru el hierofanii şi teofanii. Taina deschide posibilitatea unei cunoaşteri continue, a unei descoperiri neîncetate a noului. Realitatea este o taină nu pentru că nu pot cunoaşte nimic din ea, ci pentru că pot cunoaşte continuu ceva nou despre ea, pentru că o descopăr continuu.”[6]

 

[1] Principiu folosit în filozofia ştiinţei şi desemnat, de regulă, prin formula „viitorul va semăna cu trecutul”, căreia i se dă înţelesul că ceea ce s-a întâmplat odată se va întâmpla din nou dacă împrejurările vor fi suficient de asemănătoare.

[2] Cf. Flew, Antony, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996, la art. Popper, p. 272. Raţionament „circular” e raţionamentul care nu poate evita de a presupune ceea ce vrea, de fapt, să dovedească. Ceea ce, evident, este eronat logic.

De pildă, problema e că inducţia îşi are obârşia şi baza în observaţia repetării fenomenelor naturii (uniformitatea naturii), iar uniformitatea naturii nu poate fi justificată logic decât pe baza metodei inducţiei. Deci suntem într-un cerc vicios. Raportul logic dintre uniformitatea naturii şi metoda inducţiei, sau determinarea uneia din cealaltă, este exemplu de raţionament circular. De aceea ştiinţa nu poate dovedi cu certitudine uniformitatea naturii, ci trebuie să creadă în aceasta. Uniformitatea naturii este un postulat necesar al ştiinţei, dar nu poate avea o dovadă suficientă logic.

[3] Apud Paul Tillich, Théologie de la culture, Editions Planète, Paris, 1968, cap. IX, p. 150.

[4] Dar să cunoaştem cum se defineşte o „cauză suficientă”. Fie p şi q două propoziţii. Dacă p implică q, spunem că p este suficientă pentru q, iar q este necesară pentru p. Fie A şi B două fenomene. Dacă A determină producerea fenomenului B spunem că A este cauza suficientă pentru B. Dacă lipsa lui A implică lipsa lui B (altfel spus „nu are loc A” implică „nu are loc B”), spunem că A este cauza necesară pentru B. De multe ori se face confuzie între cauze necesare şi suficiente.

[5] Dr. Nicolae Paulescu, op. cit., p. 193-194.

[6] Pr. As. Dr. Sorin Bute, Reducţionismul ştiinţelor moderne şi taina realului, în Mărturie comună. Credinţă şi ştiinţă în dialog, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 226.

Ierom. Ioan Bute - Originile universului şi vieţii depăşesc domeniul științei

Ştiinţa experimentală se ocupă cu cercetarea, analizarea şi investigarea fenomenelor observabile, repetabile şi experimentabile. Dacă un fenomen al naturii nu intră în una din aceste categorii, adică nu este nici observabil şi nici experimentabil, înseamnă că nu poate face parte din domeniul de cercetare al ştiinţei experimentale, ci din cel al filosofiei sau al ştiinţelor istorice. Astfel, atât începutul Universului (interpretat azi prin teoria Big-Bang-ului), cât şi apariţia vieţii şi evoluţia speciilor (sau transformarea unei specii în alta) nu pot face obiectul cercetării ştiinţelor naturii, pentru simplul motiv că aceste fenomene nu sunt experimentabile şi nici măcar observabile: omul nu a realizat niciodată observarea şi experimentul apariţiei Universului, al apariţiei vieţii sau al evoluţiei speciilor, pentru că nu putea să fie martor la asemenea evenimente primordiale, nici nu poate să le refacă în condiţii de laborator, şi nici nu are cunoaşterea sigură a condiţiilor primordiale, ci doar diferite ipoteze mai mult sau mai puţin probabile, dar nicicând certe.

Iată ce scrie în acest sens savantul român Dr. Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei):

„Însă, înainte de a trece mai departe, să ne întrebăm dacă chestiunea originii substanţei vii face parte din domeniul ştiinţei experimentale sau din cel al filosofiei. O ipoteză, după cum am mai spus-o, nu poate fi admisă în ştiinţă decât atunci când este confirmată de proba şi contra-proba experimentală. Ori, nicio ipoteză asupra originii substanţei vii nu poate fi verificată experimental, pentru că noi nu cunoaştem condiţiile care existau pe pământ în momentul în care aceasta a luat naştere. Chestiunea originii substanţei vii nu poate fi deci rezolvată experimental; ea nu face parte din domeniul ştiinţei experimentale, ci aparţine filosofiei. Această simplă constatare ar fi suficientă pentru a ne autoriza să înlăturăm din cadrul ştiinţei experimentale ipoteza generaţiei spontanee.”[1]

De altfel, teoreticienii ştiinţei din secolul XX au arătat lămurit limitele şi criteriile ştiinţei: „Filosofia ştiinţei (Popper) reţine ca ştiinţifică o teorie dacă poate fi testată prin fenomene observabile şi repetabile, altminteri nu se referă la nimic şi nu constituie ştiinţă (Simpson).”[2] Or, o evoluţie a vreunei specii în alta, sau apariţia vreunui organism viu din materie nevie nu a fost niciodată un fenomen observat, şi cu atât mai puţin experimentat sau repetat, deşi de la Darwin încoace mulţi cercetători au încercat, odată cu ştiinţa modernă avansată şi tehnologii de laborator din ce în ce mai performante, să demonstreze evoluţia, sperând (unii o viaţă întreagă) să găsească „verigi lipsă” sau să scoată viaţă din materie nevie, ori măcar să transforme o specie în alta. N-au reuşit niciodată! Omul, fiinţă raţională, care a creat computerul, nanotehnologia şi sateliţii, care face transplant de inimă, şi toate cu raţiunea, n-a reuşit să scoată viaţă din materie moartă. Şi atunci, cum se poate ca acest lucru să îl săvârşească întâmplarea oarbă? Adică hazardul are mai multă putere decât omul, dacă a creat toate vietăţile şi pe om, iar omul nu e în stare să creeze nici măcar o celulă?

Doctorul şi savantul Nicolae Paulescu scria: „Când Darwin a emis ipoteza transformării speciilor, ar fi trebuit să aducă şi proba, prezentând fapte bine stabilite. Or, Darwin nu aduce niciun fapt care să demonstreze transformarea unei specii actuale într-o altă specie actuală. De altfel, o asemenea demonstraţie ar fi pus capăt oricărei discuţii.”[3] De fapt, Darwin şi adepţii darwinismului n-au adus vreo dovadă că evoluţia ar fi avut loc nici în trecut, nici în istoria recentă, nici în prezent.

Unii oameni de ştiinţă spun că nu s-au adus dovezi experimentale în sprijinul evoluţiei, întrucât evoluţia se întâmplă în „sute de milioane de ani”, şi, deci, nicio echipă de cercetători nu poate trăi atât ca să facă observaţiile de rigoare. Dar atunci, dacă nu este ştiinţă experimentală, mai rămâne să fie ştiinţă istorică. Dar pentru aceasta trebuie să aducă dovezi de tip istoric. Adică dovezi clare din vestigii ale universului şi ale organismelor vii, deci dintre fosile şi din straturile geologice. Din păcate, nu au adus nici acest fel de dovezi care să fie suficiente logic, şi fără a presupune dinainte ipoteze nedovedite şi favorabile evoluţiei (cum sunt „miliardele de ani” ale universului). Nici vreo mărturie că ar fi avut loc în trecut o evoluţie nu s-a găsit: dacă ar fi fost ca toate speciile să fi evoluat din una în alta (dintr-un strămoş comun), după cum se afirmă, ar fi trebuit să fi existat nenumărate forme intermediare prealabile pentru toate speciile observate azi, deci ar fi trebuit să se fi găsit măcar mai multe forme de tranziţie de la o specie la alta, din atâtea miliarde de specii în viaţă, şi dintr-o arhivă de sute de milioane de fosile descoperite.

Aşadar, întrucât evoluţionismul nu are ca obiect de cercetare fapte şi fenomene observabile, repetabile şi experimentabile, şi nu are nici dovezi istorice, rezultă că nu este ştiinţă ci filosofie, cel mult filosofie despre ştiinţă, adică nu este teorie ştiinţifică, aşa cum pretinde, ci doar ipoteză, nefiind demonstrată ştiinţific.

Ipotezele evoluţioniste nu au fost niciodată demonstrate – şi acest fapt singur ar fi fost suficient ca ele să fie prezentate în manuale aşa cum sunt, adică nu ca certitudini, ci doar ca ipoteze sub semnul întrebării. Dar nu e numai atât. Faptul că o ipoteză n-a fost demonstrată lasă deschisă posibilitatea dovedirii ei pe viitor. În cursul acestui studiu vom arăta că dovezile şi datele culese din realitatea înconjurătoare sunt împotriva evoluţionismului şi că evoluţia nici măcar nu a fost dovedită că e posibilă. Căci sunt două lucruri care pot fi dovedite şi trebuie demonstrate de către o teorie, iar acestea nu sunt echivalente:

  • că o teorie e posibilă, şi
  • că respectiva teorie este un fapt real care a avut loc sau are loc.

Dacă se demonstrează a doua afirmaţie (ii), prima afirmaţie (i) este evidentă. Dar dacă se demonstrează prima afirmaţie, ea singură nu este suficientă pentru a dovedi şi pe a doua. Dacă un fapt e posibil să se fi întâmplat, nu am nicio certitudine că el chiar s-a întâmplat, decât dacă aduc dovezi clare din istoria evenimentului respectiv. Până acum teoria evoluţiei nu a adus dovezi nici pentru prima, nici pentru a doua afirmaţie. Ceea ce a adus până acum sunt interpretări, dar nu dovezi suficiente logic. Iar interpretările respective sunt întemeiate pe anumite presupuneri nedovedite. De asemenea, cele mai multe dintre presupusele dovezi (ca de pildă organele vestigiale, fosilele omului de Neanderthal, „legea filogenezei” sau fosila arheopterix) au fost respinse chiar de reputaţi biologi evoluţionişti, deşi multe decenii la rând ele au fost prezentate drept dovezi ale evoluţiei.

 

(Extras din cartea „Are evoluţionismul dovezi ştiinţifice?”, de Ioan Bute, Constanţa, 2014.)

 

Bibliografie

  1. Bergman, Jerry, John C. Eccles, Nobel laureat and Darwin daubter (articol pe internet).
  2. Brown, Walt, In the Beginning: Compelling Evidence for Creation and the Flood, http: //www. creationscience.com/ .
  3. Carrel, Alexis, Omul, fiinţă necunoscută, Editura Tedit F.Z.H.
  4. Chomsky, Noam, Challenging false prophets, în rev. Science and Theology News, Vol. 6, nr. 7/2006.
  5. Constantin-Dulcan, Dumitru, Univ. Dr., Inteligenţa materiei, ediţia a III-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.
  6. Flew, Antony, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996.
  7. Gherasim, Firmilian, şi Vlăducă, Ion, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Editura Scara, Bucureşti, 2002.
  8. Glashouwer, Willem J. J., Aşa a apărut lumea, Christliche Literatur-Verbreitung, Bielefeld,1993.
  9. Gitt, Werner, Univ. Dr. Ing., A creat Dumnezeu lumea prin evoluţie?, Editura Agape, 2007.
  10. Idem, Întrebări mereu puse, Editura Agape, 2001.
  11. Hawking, Stephen, Universul într-o coajă de nucă, Humanitas, 2006.
  12. Jastrow, Robert, God and the Astronomers, New York, 2000.
  13. Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Coordonator: Lemeni, Adrian, mai mulţi autori, Editura Basilica, 2009.
  14. Lemeni, Adrian, şi Ionescu, Răzvan,, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, EIBMBOR, 2007.
  15. Lerner, Eric J., The Big Bang Never Happened, 1992.
  16. Morris, Henry, Creaţionismul ştiinţific, 1992.
  17. Paulescu, Nicolae,, Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească, ediţia a II-a, 2007.
  18. Rose, Ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, Bucureşti, 2001.
  19. Sandu, Gheorghe, Dr. Ing., Evoluţia spre Creator, Editura Mitropolia Olteniei, 2003.
  20. Idem, Ştiinţă şi credinţă. Împreună pe calea adevărului, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.
  21. Străinescu, Ing. Ioan, Creaţionismul ştiinţific.
  22. Vlăducă, Ioan, Argumente ştiinţifice contra evoluţionismului, Editura Axa, Botoşani.

 

[1] Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu, Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale, (lecţia de deschidere a cursului de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, 1 noiembrie 1902), în Noţiunile suflet şi Dumnezeu în Fiziologie, Editura Credinţa strămoşească, 2007, p. 222. Expresia „generaţia spontanee” indică procesul prin care din materia nevie ar fi rezultat organismele în mod spontan, adică fără nicio altă intervenţie decât aceea a energiei pe care o posedă elementele materiei nevii.

[2] Prof. Univ. Dr. Ing. Gheorghe Sandu, Evoluţia spre Creator, Editura Mitropolia Olteniei, 2003, p. 99.

[3] Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu, op. cit., p. 232-233.