Știință și Religie

trezvie

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
trezvie

(din gr. nepsis = starea de a fi treaz/a nu fi beat, vigilenţă)

Mărturisesc Sfinţii Părinţi că mintea omului a fost structurată dintru început, prin însăşi firea ei, a se putea preocupa continuu cu Dumnezeu prin gestul rugăciunii. Prin cădere însă, răspunsul omului la acel „rugaţi-vă neîncetat” la care îndeamnă Hristos a devenit anevoios şi trudnic, dată fiind împrăştierea minţii. Trezvia (nepsis) este tocmai gestul ascetic de recâştigare a neîncetatei atenţii către Dumnezeu. Este vigilenţa duhovnicească prin care mintea cea sălbăticită de îndeletnicirile potrivnice se îmblânzeşte prin şi întru lucrarea atenţiei continue la Dumnezeu. Printr-un (imaginar și poetic) dialog între suflet şi „călăuza sufletului” - mintea, sfântul Ignatie Briancianinov oferă imaginea sfâşierii lăuntrice pe care o resimte mintea în faţa atacurilor de tot felul ale vrăşmaşului care o împiedică din lucrarea ei firească:

„Sufletul: [...] Mintea mea ! Tu eşti călăuza sufletului. Povăţuieşte-mă! Adu în mine liniştea fericită! Învaţă-mă cum să zăvorăsc intrarea mea de întipăririle lumii, cum să înfrânez şi să înăbuş patimile care scot capul din mine însumi. [...] Mintea: Răspunsul meu nu te va mângâia. Şi eu, dimpreună cu tine, suflete, sunt doborâtă de păcat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum îţi voi ajuta, de vreme ce eu însumi primesc lovituri aducătoare de moarte, de vreme ce mie însumi îmi lipseşte puterea de a lucra în chip de sine stăpânitor? În lucrarea mea necontenită, ce mi-a fost dăruită de Făcător şi care este însuşirea mea aparte, sunt neîncetat supusă înrâuririi străine. Înrâurirea acesta este cea a păcatului, de care sunt vătămată şi adusă în neorânduială. [...] Neajunsul meu de temelie stă în împrăştierea care mă sileşte fără contenire. [...] Aş vrea să mă opresc, dar nu pot: împrăştierea mă răpeşte, mă duce. [...] Din pricina împrăştierii nu pot să iau aminte cum se cuvine la Cuvântul lui Dumnezeu: la arătare mă înfăţişez cu luare-aminte, însă în vreme ce mă străduiesc să iau aminte, fără de voie mă abat în toate părţile, mă las purtată foarte departe, către lucruri cu totul străine, a căror cercetare nu doar că-mi este nefolositoare, ci chiar şi cât se poate de vătămătoare.” 1

Ieşirea minţii din împrăştiere prin atenţia duhovnicească, mărturiseşte sfântul Grigorie Palama (şi prin el, întreaga tradiţie isihastă), presupune un efort duhovnicesc pe care creştinul râvnitor de Dumnezeu are a-l împlini prin gesturi care nu sunt de război cu trupul său, ci de război cu legea „cea nouă” a păcatului, intrată în trup ca un duşman venit să prade şi să pustiască:

„Însuşi apostolul arată că nu blamează trupul, ci impulsul păcătos venit, după aceea, prin cădere. „Sunt vândut sub păcat” (Rom. 7, 18), zice; dar noi ştim că cel vândut nu e din fire sclav. [...] De aceea, luând lupta cu această lege a păcatului, o scoatem din trup şi introducem supravegherea minţii, prin care prescriem legi atât fiecărei puteri a sufletului, cât şi membrelor trupului, fiecăruia după cum i se cuvine. Simţurilor le prescriem ce şi întru cât să perceapă, iar lucrarea acestei legi se numeste înfrânare. Părţii pasionale a sufletului îi infuzăm cea mai bună dintre calităţi: numele ei este iubire. Puterea de cugetare încă o perfecţionăm prin această lege, înlăturând tot ceea ce împiedică cugetarea să tindă către Dumnezeu; părticica aceasta de lege o numim vigilenţă (nepsis).” 2

Părinţii nevoitori au văzut această vigilenţă nu atât ca rezultat al unei tehnici „mecanice” din partea omului, cât mai curând ca gest de încredinţare a neputinţei sale în „braţele părinteşti” ale lui Dumnezeu. Trăirea concretă a dorului de Dumnezeu duce pe om la înviere prin (re)venirea acasă către prezența dumnezeiască care se arată primitoare şi mângâietoare tuturor celor „osteniţi şi împovăraţi” de risipirile de tot felul. Părinţii vorbesc astfel despre dobândirea liniştii minţii, „[...] care nu este o metodă mecanică ce conduce la contemplaţia dumnezeiască, şi nici nu se cuprinde în dimensiunile unei anume epoci sau perioade. Liniştirea minţii, dacă se consideră ca un mijloc pentru întâlnirea omului, „făptură de lut”, cu Dumnezeu cel mai presus de fiinţă, nu constă numai din lucrări de tehnică, prin care isihaştii încearcă să-şi concentreze mintea. „Şi pe aceasta trebuie să o faci”, însă principala cale este mărturia conştiinţei în legătură cu păzirea amănunţită a poruncilor dumnezeieşti printr-o neîncetată râvnă şi cu nedespărţitul ajutor al smereniei, fără de care cu neputinţă este cuiva să vadă pe Dumnezeu. Acestea atrag harul lui Dumnezeu. Aşadar, rugăciunea minţii, trezvia şi tot ce ţine de contemplaţie nu sunt modalităţi artificiale de dobândire a harului, ci rezultate ale întregii vieţi dobândite în Hristos.” 3

Prin cercetarea cu tot mai adâncă acrivie a conştiinţei sale, prin dorirea sinceră de a se vindeca, omul se deschide în a putea primi darul mângâierii de Sus către viaţa teologică care este trăirea prezenţei dumnezeieşti nemijlocite:

„Trebuie să ne concentrăm toată atenţia numai la faptul de a nu greşi, nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea omului, nici faţă de lucruri [...] Şi din această viaţă simplă, dar concentrată pe acea poruncă, se naşte starea omului când el, fiinţial, se trăieşte în Dumnezeu. [...] A o exprima cu cuvântul nu putem, noi trebuie să „nimerim” în această stare. Şi „nimerim” în ea dacă Însuşi Dumnezeu vine şi sălăşluieşte în noi – nespus de măreţ şi de puternic, şi nespus de smerit” 4

Sălăşluirea Domnului în om o trăise sfântul Siluan athonitul printr-o experienţă vie, prin care Dumnezeu dăruia astfel chipul de autentică şi eficientă trezvie umanităţii întregi. „Trezvie” este a coborî mintea din drogarea părerilor de sine la lucida în Hristos conştiinţă a păcatului, a nevredniciei personale, până la a gusta abisul ameţitor în care simţi copleşirea propriei neputinţe trăită ca ratare a veşniciei. Şi deopotrivă, în acest abis a experimenta în acelaşi timp mila lui Dumnezeu, de neînţeles pentru tine, care este vie, care te priveşte şi care se face şi în tine mântuire. Mila aceasta este numai dar de Sus şi nu urmare a vreunei vrednicii personale, a cărei lipsă mărturiseşte în om mai curând iadul ratării mântuirii.

Despre autenticitatea trăirii sfântului Siluan spune arhimandritul Sofronie:

„Unul dintre cele mai importante aspecte a ceea ce am auzit de la sfântul Siluan este descrierea rugăciunii lui, în care a primit de la Hristos răspunsul: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Două lucruri m-au impresionat dintru bun început atunci când vorbea despre clipa arătării Domnului. Vedenia a durat o singură clipă, dar în această clipă i s-a descoperit veşnicia. Pentru ce eu am crezut că Hristos cel Preacurat i s-a arătat şi i-a vorbit, şi nu vreun alt duh? – pentru că el, fiind un ţăran rus cât se poate de simplu şi aproape analfabet, dintr-o dată a primit duhul rugăciunii pentru întregul Adam – lucru pe care nu-l pot cuprinde cei mai renumiţi theologi. Mie mi-a fost limpede că Însuşi Domnul i s-a arătat, pentru că i-a împărtăşit starea Lui Proprie, cea despre care spune Siluan în scrierile sale: „Domnului îi este milă de toţi [...]”. Şi de aceea, cred, scrie mai departe: „Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul [...], şi mintea mi s-a curăţit [...], şi Duhul mărturisea mântuirea.” ” 5

Bibliografie: 1. Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovniceşti pentru cei osteniţi şi împovăraţi – experienţe ascetice, vol. III, ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 141-142; 2. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura sfântului Grigorie Palama, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 167; 3. Iosif Monahul, Cuviosul Iosif Sihastrul: nevointe-experienţe-învăţături, schitul Lacu, 2001, pp. 152-153; 4. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 14; 5. Ibidem, pp. 42-43.

A se vedea şi: experienţă/experiment.