Știință și Religie

iconoclasm

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
iconoclasm

[teologie] (din gr. eikon = imagine, respectiv din gr. klan = a sparge)

Iconoclasmul reprezintă curentul ideologic de respingere a cultului icoanelor, manifestat prin evacuarea icoanelor din spaţiul liturgic şi culminând cu distrugerea lor. Tendinţa iconoclastă s-a manifestat de-a lungul timpului ca o presiune asupra creştinismului până la măsura de a duce la formalizarea unui răspuns din partea Bisericii la nivel de canon. Teologia icoanei, inspirat susţinută de sfântul Ioan Damaschin, a fost exprimată formal prin lucrările sinodului al şaptelea ecumenic (Nicea, 787). Este momentul în care va fi fixată învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sfinţilor şi a îngerilor. În pofida hotărârilor sinodale, prigoana împotriva icoanelor va continua în secolul al optulea prin împăratul bizantin Leon Armeanul, care, sub influenţa islamismului, refuza reprezentarea prin imagine în spaţiul Bisericii. Mai târziu, pentru a consfinţi odată pentru totdeauna cinstirea icoanelor în Biserică şi a marca astfel sfârşitul oricărei prigoane iconoclaste, împărăteasa Teodora va institui data de 11 martie 842 ca sărbătoare a Ortodoxiei, în prima duminică a postului Paştilor, duminică în care se face procesiune cu icoane, sărbătorind astfel prezenţa icoanei în cultul Bisericii. Cinstirea icoanei este cinstirea Ortodoxiei, după cum, respectiv, lupta împotriva icoanei arată în sine o schizofrenie eretică, ceea ce de altfel s-a şi mărturisit în istorie la sinodul al şaptelea ecumenic. Luptătorii împotriva icoanei confundau lemnul, adică materia, cu Cel zugrăvit pe ea. Or, închinarea la icoană se face „nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea”, „în aducerea aminte a Întrupării, a tuturor minunilor celor slăvite şi a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea Sa ca om pe pământ” 1. Prin icoană se face trecerea de la teologia cuvântului din Vechiul Testament la teologia imaginii din Noul Testament: Dumnezeu se arată neamului omenesc, trupesc, iar harul dăruiește recunoaşterea Sa, har care nu vine de la trup şi de la sânge (Mt. 16, 17), după cum i se spune lui Petru. „Cel care m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9).

Astăzi înţelegem limpede că cei care au apărat experienţa reprezentării lui Dumnezeu prin icoană, la nivel eclezial, în istorie, nu s-au circumscris niciodată unui demers de ordin artistic, sau intelectual, sau estetic, perceput ca valoros în sine însuşi, ci unuia profund teologic, centrat în Hristos. Şi anume, de gustare-împărtăşire din realitatea Celui cunoscut prin intermediul Întrupării pentru nevoile de mântuire ale oamenilor. În acest context trebuie înţeleasă disputa teologiei ortodoxe cu mişcarea iconoclastă, nu ca vizând o afirmare în coordonate culturale, ci faptul infinit mai adânc al posibilităţii reprezentării lui Dumnezeu ca temei al unei drepte (ortho, gr.), şi deci corecte, şi adevărate cunoaşteri a Sa. Corecta reprezentare este privită ca expresie a unei autentice întâlniri cu Cel reprezentat, determinantă în a-L „vedea” şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu oamenilor aşa cum este El în realitate:

„ [...] cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv în Testamentul Vechi nu era obişnuită întrebuinţarea icoanelor. Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui, s-a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră, şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El [...] pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele.” 2

Bibliografie: 1. Rugăciune la sfinţirea icoanelor, Molitfelnic, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 550; 2. Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. Scripta, Bucuresti, 1993, p. 177.

A se vedea şi: imagine/icoană, reprezentare.