Terme | Définition |
---|---|
limbaj | [ştiinţă] Epistemologia ştiinţifică actuală presupune un limbaj care depăşeşte ceea ce noi în mod obişnuit am considera că aparţine ştiinţei. Ştiinţa contemporană, deşi pleacă de la cercetarea lumii empirice, ridică probleme ce depăşesc posibilitatea unui răspuns exhaustiv utilizând doar informaţiile analitice care pot fi dezvoltate cu datele empirice ale lumii sensibile. Posibilitatea interferării cu transcendenţa, prezenţa intuiţiei în conştiinţa savanţilor de azi și faptul că adevărul nu poate fi circumscris exclusiv unui concept cognoscibil doar în mod discursiv au determinat apariţia unui limbaj ştiinţific deschis semnificaţiilor filosofice şi teologice. Filosofia este chemată să-şi asume o funcţie unificatoare şi mediatoare între ştiinţă şi teologie. Analiza filosofică a evidenţiat că o caracteristică importantă a limbajului este performanţa. Donald Evans, ocupându-se de limbajul religios, a arătat că acesta are în mod particular un caracter performant.1 Dar ce înseamnă această performanţă? Nu e vorba în primul rând de o trăsătură pragmatică, cât de o capacitate de a relaţiona cât mai profund limbajul de evenimentul descris. Performanţa arată că limbajul nu rămâne exterior evenimentului, ci implică în mod clar un discurs care nu este neutru faţă de realitatea imediată. În mod constant, de-a lungul timpului, s-a insistat mai ales pe capacitatea descriptivă a limbajului, pe abilitatea de a constata ceea ce se întamplă în lumea noastră, pe baza unor observaţii. Ştiinţa formală, bazându-se pe observaţii empirice, a dezvoltat în mod prioritar acest tip de limbaj. Wittgenstein în Investigations philosophiques a arătat că există o varietate de jocuri ale limbajului. Dincolo de limbajul descriptiv prin care se constată statutul unui lucru, emiţându-se constatări pe baza unor observaţii empirice, există un discurs în care întâlnim alte realităţi: a promite ceva, a mulţumi, a emite o judecată de valoare, a ridica întrebări cu caracter existenţial etc. În această sferă aplicarea dimensiunii declarative în domeniul limbajului devine sterilă şi contraproductivă. Austin este cel care a introdus noţiunea de „performanţă” pentru a reda mai exact într-un limbaj specific respectivelor realităţi2. Performanţa implică o angajare în limbaj. Austin a vorbit de forţa interlocutoare existentă în acest tip de limbaj. Plecând de la acest concept („forţa interlocutoare”), Searle a dezvoltat o adevărată teorie3. Apoi, Evans este cel care, plecând de la aceste noi premise în teoria limbajului, va dezvolta o concepţie în care va insista asupra logicii auto-implicative. Această logică evidenţiază în cadrul limbajului existenţa unor fraze care nu doar că exprimă anumite opinii, speranţe, trăiri ci şi presupune angajarea subiectului în discurs. Astfel, discursul nu mai rămâne o simplă elaborare conceptuală supusă doar exigenţelor unui set de reguli logice şi gramaticale, ci presupune implicarea subiectului. Este foarte important să se sesizeze angajarea în discurs, mai ales astăzi când e foarte posibilă construirea unui limbaj care să ramână paralel cu realitatea descrisă. Există riscul unei manipulări a conştiinţelor în numele mitului obiectivităţii prin care autoritatea este translatată limbajului în sine. Nu angajarea este determinantă, ci competenţa de a elabora un limbaj cât mai convingător din punct de vedere al satisfacerii criteriilor impuse de o raţiune autonomă. Logica auto-implicării în limbaj promovate de Evans demonstrează că adevărata autoritate derivă din angajarea în propriul discurs. Transmiterea unor convingeri şi nu doar a unor informaţii (oricât de spectaculoase ar fi acestea şi oricât de riguros ar fi prezentate) determină adevărata putere a limbajului. Această putere provine din asumarea existenţială a ceea ce este descris în discurs. Orice exterioritate între realitatea implicată de discurs şi discursul propriu-zis nu doar că favorizează ipocrizia, dar lezează în mod fundamental autoritatea limbajului. Limbajul caracterizat de logica auto-implicării favorizează perceperea adevărului nu doar în termeni conceptuali abstracţi. Prin faptul că presupune o implicare personală, enunţul din limbaj este o mărturisire, care, fără să aibă pretenţii absolutiste, revendică exprimarea unui adevăr cel puţin parţial. Dar acest adevăr nu este doar o noţiune impersonală, ci e o realitate mai complexă cu dimensiune personală care cheamă la o angajare existenţială. „Forţa interlocutoare a limbajului angajează în mod necesar interlocutorul într-o manieră caracteristică în ceea ce spune. Şi acest angajament arată o formă de legătură prin care subiectul nu este influenţat doar în prezent, ci şi în viitor. În acest fel actul cuvântului este auto-implicativ... Avantajul conceptului de auto-implicare dezvoltat de Evans este că insistă asupra funcţiei subiective a limbajului. Bineînţeles că se ţine cont de mecanismele lingvistice. Dar, din moment ce se doreşte regăsirea efectivă a limbajului, trebuie să se ţină cont de actele prin care interlocutorii îşi asumă respectivele mecanisme şi le integrează în propria intenţionalitate expresivă.” 4 Bibliografie: 1. Donald Evans, The Logic of Self-Involvement. A Philosophical Study of Everyday Language with Special refernce to the Cristian Use of Language about God as Creator, SCM Press, Londra, 1963; 2. John Austin, How to Do with Words, The William James Lectures 1955, Oxford Clarendon Press, 1962; 3. John Searle, Speech Acts. An essay in The Philosophy of Language, Cambridge University Press, 1969; 4. Ibidem, p. 31. A se vedea şi: discursivitate.
[teologie]
Limbajul credinţei exprimat fie în formă evanghelică, fie liturgică, doctrinară sau spirituală impune în mod categoric implicarea subiectului în discursul rostit sau scris. Într-un asemenea discurs atât experienţele lăuntrice cât şi experienţele cu lumea exterioară sunt transpuse într-un plan existenţial în care nu se poate face abstracţie de o implicare reală a subiectului. Totodată, receptarea unui astfel de discurs obligă la o poziţie implicativă, în care receptorul nu poate rămâne neutru, chiar dacă în aparenţă el nu adoptă nici un fel de poziţie (chipurile pentru a rămâne neutru). Şi aici e vorba de un fel de mit al imparţialităţii care ne cere să nu ne declinăm propria poziţie. Limbajul religios este ghidat de forţa unificatoare a experienţei. Inclusiv astăzi, când teologia este înţeleasă adesea doar în forma ei academică, limbajul unei teologii înţelese doar ca ştiinţă nu ar trebui să rămână exterior realităţii descrise. Teologia este chemată la redactarea unui limbaj în care să transpară în mod inteligibil şi coerent mesajul credinţei şi totodată în care să se reflecte fidelitatea faţă de duhul Tradiţiei. Exigenţa corenţei şi inteligibilităţii nu implică neapărat doar un limbaj logico-axiomatic, precum exigenţa fidelităţii nu presupune pasivism, ci actualizare a Tradiţiei în contextul contemporan. Criteriul verificabilităţii limbajului nu trebuie neapărat eliminat, însă în domeniul teologiei corectitudinea unei propoziţii nu poate fi făcută doar pe baza verificării unei realităţi prezente exclusiv în lumea empirică. Verificabilitatea este în strânsă legătură cu Revelaţia care exprimă continuitatea unui mod de viaţă în cadrul unei Tradiţii. Este foarte important de subliniat că Tradiţia nu reprezintă doar un corpus scris sau oral de învăţuri, ci desemnează în primul rând un mod de viaţă ce este în strânsă legătură cu experienţa eclezială. Această experienţă eclezială are o continuitate în timp şi ea se cere actualizată în orice moment al istoriei. Limbajul teologiei, chiar în forma sa academică, nu trebuie să abdice de la criteriul continuităţii experienţei ecleziale. Limbajul teologiei este integrativ. El se poate deschide celorlalte forme de limbaj, dar nu trebuie redus la acestea. Eşecul unei teologii exclusiv speculative, care nu depăşeşte dimensiunea imanentă a limbajului, este evident. Din moment ce teologia devine doar un act de cultură sau un simplu pretext de creare a unui limbaj specific în care să se reflecte doar motivaţia redusă la plăcerea de a scrie sau a vorbi despre Dumnezeu, nu mai poate oferi ceva consistent şi convingător oamenilor. Nu înseamnă că teologia trebuie să se închidă culturii sau ştiinţei. Dimpotrivă, în duhul cuprinzător al ortodoxiei, teologia în elaborarea propriului discurs poate şi trebuie să îmbrăţişeze şi celelalte tipuri de limbaje (filosofice sau ştiinţifice), dar ea trebuie să rămână mereu fidelă Revelaţiei. Limbajul teologiei trebuie să reflecte caracterul dinamic al revelaţiei ca act de viaţă. Limbajul va căuta nu doar adecvarea unei concepţii sau alta cu exigenţele unei gândiri formale, ci va implica tensiunea relaţiei care se trăieşte între cel care aşteaptă ceva şi cel care din perspectivă teologică oferă un răspuns pe baza revelaţiei înseşi. În acest punct limbajul teologic depăşeşte caracterul speculativ şi întrupează forţa vieţii care devine cuvânt cu putere multă. Puterea cuvântului determină un impact existenţial în cel care-l asumă, nu doar un deliciu intelectual. Limbajul teologic are menirea de a scoate înţelegerea dintr-o ancorare superficială doar în zona formalului. Consistenţa cuvântului provine din viaţa pe care o conţine şi o transmite cu convingere celorlalţi. În contact cu diverse tradiţii culturale sau ştiinţifice1, teologia, deşi este deschisă dialogului, îşi asumă în mod transformator diferite lucruri din respectivele tradiţii pe care le poate folosi ca experienţe în descrierea propriei Tradiţii luminate de credinţă. Exigenţele teologiei nu se îndreaptă însă numai în păstrarea şi evidenţierea importanţei factorului credinţei, ci şi în consolidarea unei hermeneutici care să nu fie subordonată unor realităţi exterioare. În hermeneutica teologică prioritar nu este elanul novator, cât efortul stăruitor de a desluşi şi de a actualiza semnificaţiile originare ale Tradiţiei conturate în cadrul experienţei ecleziale.
A se vedea şi: reprezentare. |