măsură

(din lat. mensura = măsură)

În sens cantitativ, măsura este rezultatul evaluării numerice a unei mărimi făcute în urma raportării sale la o mărime de aceeaşi specie luată ca unitate şi ca termen de comparaţie. Măsură se numeşte şi etalonul care serveşte măsurătorii, respectiv dimensiunea astfel evaluată. În sens calitativ, măsura caracterizează o cantitate considerată ca normală, rezonabilă, de unde ideea de limită, de moderaţie, de dreaptă măsură.¹

Modernitatea este cea care în ştiinţe declanşează trecerea de la calitativ la cantitativ. Măsurarea devine procedeul metodic care are ca rezultat asocierea unui număr unei proprietăţi sau unui fenomen. Dar, după cum observă unii cercetători, „[...] înainte de a reprezenta trecerea de la calitativ la cantitativ, măsura implică trecerea de la intuitiv la simbolic (prin procedural), şi în mod corelativ de la subiectiv la obiectiv. De la o apreciere intuitiv-subiectivă (mai mult sau mai puţin) trecem la atribuirea de simboluri numerice prin intermediul unei proceduri universale de comparaţii cu unitatea.” ²

În ce constă măsurarea?

„Primul principiu care guvernează acest procedeu este respectul relaţiilor de ordine între proprietăţile şi fenomenele comparabile prin relaţiile de ordine între numerele care le sunt asociate. Al doilea principiu consistă în a defini în mod convenţional ca unitate fie una dintre proprietăţile fenomenelor din clasa considerată, fie un cuplu de proprietăţi dacă nu dispunem de un zero absolut. A efectua o măsură consistă deci a compara cutare proprietate cu unitatea, direct sau punându-o în interacţie cu un instrument etalonat. Rezultatul unei măsuri este un multiplu de unităţi.” ³

În fizica clasică măsurarea presupunea implicit distincţia dintre instrument şi observator, distincţie care în fizica cuantică nu mai este valabilă: actul măsurării implică interacţia fizică cu instrumentul. Condiţiile măsurării se schimbă: în teoria relativităţii restrânse [...] Einstein subordonează definirea relaţiilor spaţiale şi temporale posibilităţilor de măsurare în loc de a forţa măsura să respecte concepţiile prealabile de spațiu şi timp. Măsurarea are loc într-un registru diferit. De altfel, într-un prim demers, W. Heisenberg şi N. Bohr au încercat să exprime această constatare vorbind despre „perturbarea proprietăţilor obiectului de către agentul de măsură care schimbă cu acesta un quantum finit de energie”. Bohr realizează mai târziu „imposibilitatea de a disocia în fenomen ceea ce revine obiectului presupus de ceea ce revine agentului de măsură”. Această atitudine de înţelegere va purta numele de „holismul” lui Bohr.⁴ Ea implică două consecinţe:

„[...] „perturbaţia” introdusă de instrumentul de măsură poate fi suficient de importantă astfel că natura obiectului măsurat să se schimbe” ⁵ 

şi, respectiv,

„[...] noţiunea de cauzalitate sub forma sa clasică trebuie regândită. Principiul de cauzalitate clasică enunţă că dacă cunoaştem starea unui sistem la un moment dat (pentru că avem un număr suficient de mărimi pentru asta) este posibil să predicţionăm starea acestui sistem la un moment oarecare. Or, în domeniul cuantic, este imposibil să determinăm starea unui sistem la un moment dat, pentru că această determinare presupune măsuri care perturbă sistemul şi nu descriu sistemul propriu-zis, în sine. [...] nu înseamnă că mecanica cuantică este a-cauzală [...]: ecuaţia lui Schrödinger, care descrie evoluţia unui sistem independent de orice măsură, este o ecuatie cu derivate parţiale unde starea unui sistem la un moment dat este suficientă pentru a determina starea într-un alt moment [...] măsura unei mărimi fizice [...] nu dă un rezultat unic, ci o mulţime (discretă sau continuă) de valori posibile, fiecare depinzând de o probabilitate de apariţie (dacă repetăm operaţia) care îi este proprie.” ⁶

A efectua măsurători înseamnă a creşte în înţelegerea interacţiunii cu realul, o aventură care nu cunoaşte sfârşit în măsura în care constatăm că

„dacă dimensiunile şi frontierele realului dau înapoi, pe măsură ce metrologia îşi afinează şi sensibilizează demersul, în acelaşi timp realul se descoperă din ce în ce mai complex şi mai îndepărtat; depăşim limite în timp ce altele noi se arată.” ⁷

Bibliografie: 1. Christian Godin, Dictionnaire de philosophie, ed. Fayard – Editions du temps, 2004, p. 791; 2. Michel Bitbol, Mesure, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 515; 3. Ibidem, p. 515; 4. Ibidem, p. 514; 5. Françoise Balibar, Mesure en mécanique quantique, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 631; 6. Ibidem, pp. 631-632; 7. François Dagonet, Mesure, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 630.

A se vedea şi: experienţă/experiment.