mistică

[teologie] (din gr. mystikos = tainic )

Vorbind despre treptele vieţii duhovniceşti, sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră faptuirea, contemplarea naturală şi teologia mistică¹. Teologia mistică este mărturisită astfel ca etapa cea mai de sus a devenirii teologice a omului, etapa împărtăşirii nemijlocite din viaţa lui Dumnezeu şi a unirii omului cu Dumnezeu (prin lucrarea covârşitoare a harului dumnezeiesc în om). Mistica exprimă experienţa concretă, personală a omului angajat pe drumul unirii cu Hristos, cel care gustă roadele „dintru înălţime”, taborice, ale îndumnezeirii sale.

Într-o accepţiune mai largă, tot gestul de trăire teologică nu poate fi decât mistic

„[...] de îndată ce manifestă Taina dumnezeiască şi datele Revelaţiei, de îndată ce se înrădăcinează în experienţa eclezială şi în dogma Bisericii. Pentru aceasta, în loc de a încerca să facem compatibilă taina cu aşteptările noastre, ea trebuie mai curând să provoace o transformare interioară în duhul nostru pentru a ne deschide experienţei mistice. Teologia nu are ca obiect o cunoaştere abstractă despre Dumnezeu, ci pregătirea omului spre unirea cu Dumnezeu.” ²

Daca în Apus, sub influenţa scolasticii dezvoltate în context academic, teologia a putut părea mai mult discurs decat făptuire, şi astfel să ajungă întrucâtva ruptă de trăirea mistică în sensul pe care ortodoxia s-a străduit să-l păstreze acesteia din urmă,  

„tradiţia orientală nu a distins niciodată net între mistică şi teologie [...] departe de a fi contrare, teologia şi mistica se susţin şi se completează reciproc. Una este imposibilă fără cealaltă: dacă experienţa mistică este o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, teologia este o expresie, pentru folosul tuturor, a ceea ce poate experimentat de fiecare. [...] Nu există mistică fără teologie, şi mai ales, nu există teologie fără mistică. Nu întâmplător Tradiţia Bisericii Orientale a rezervat în mod special numele de „teolog” la trei scriitori sfinţiţi, primul fiind Ioan, cel mai „mistic” dintre cei patru evanghelişti, al doilea sfântul Grigorie de Nazianz, autor al unor poeme contemplative, şi al treilea sfântul Simeon, zis „Noul teolog”, cântăreţ al unirii cu Dumnezeu.”³

Misticul este teolog prin excelenţă întrucât este rugătorul care se bucură de darul experierii harului dumnezeiesc. Este omul experienţei concrete a întâlnirii cu Dumnezeu. Este experimentatorul prin excelenţă adâncit în munca sa cea petrecută în laboratorul trăirii Tainei dumnezeieşti, şi care poartă către umanitatea întreagă rezultatele cercetării sale întru cele de Sus. Teologia sa, departe de a fi intelectuală, abstractă, este expresia acelei contemplări teologice, thēoria, înţeleasă de Părinți ca depăşire a fazei practice a vieţii duhovniceşti şi ca intrare în teritoriul iniţiativei dumnezeieşti prin excelenţă. Nicidecum însemnând pasivitate, nemişcare, repaos, ea duce către întunericul supraluminos al prezenţei dumnezeieşti care copleşeşte puterea umană de cuprindere. Teologia misticului este următoare teologiei lui Moise cel coborât din munte şi purtând strălucirea slavei dumnezeieşti şi dând mărturie despre cele trăite semenilor săi întâi de toate prin lumina cu care strălucea faţa cea care contemplase slava dumnezeiască. Mistica exprimă gestul concret al îndumnezeirii omului, cea posibilă prin rugăminte de jos şi putere de Sus:

„Contrar gnozei, unde cunoaşterea în sine constituie scopul gnozei, teologia creştină este întotdeauna, în ultim rând, un mijloc, un ansamblu de cunoştinţe care trebuie să servească unui scop care depăşeşte toată cunoştinţa. Acest ultim scop este unirea cu Dumnezeu, theosis, după cum spun Părinţii greci. Ajungem astfel la o concluzie care poate părea paradoxală: theoria creştină ar avea un sens eminamente practic, şi aceasta cu atât mai mult cu cât ea este mai mistică, cu atât mai mult cu cât vizează mai direct scopul suprem al unirii cu Dumnezeu.” ⁴

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 51; 2. Vladimir Lossky, Essai sur la théologie mystique de l’Eglise d’Orient, ed. Cerf, Paris, 2005, II-III; 3. Ibidem, pp. 6-7; 4. Ibidem, p. 7.

A se vedea şi: teologie, îndumnezeire.