cauzalitate

[ştiinţă] (din lat. causa = motiv, cauză, raţiune) 

O definiţie simplă şi pertinentă a cauzalităţii ne este oferită de fizicianul Max Planck. În contextul studiului privind prezenţa şi acţiunea cauzalităţii în natură, el consideră că „atunci când vorbim de o relaţie cauzală între două evenimente succesive, această expresie semnifică în chip evident o legătură în formă de lege care leagă aceste două evenimente dintre care primul este numit cauză şi al doilea efect.” 

Max Born o vede ca bazându-se pe existenţa intrinsecă a trei postulate metodologice. Întâi de toate, cauzalitatea este o lege care presupune existenţa unei entităţi „efect” care depinde de existenţa unei entităţi „cauză”, prin entitate înţelegând obiect fizic, fenomen, situaţie sau eveniment. Cauzalitatea implică antecendenţă în măsura în care cauza precede sau este simultană efectului pe scala timpului. Deopotrivă, contiguitatea se referă la faptul că atât cauza cât şi efectul sunt relaţionate printr-un lanţ de entităţi care intermediază relaţia între cele două.

Cauzalitatea pare a fi ceva care structurează profund lumea în care trăim:

„[...] odată cu noţiunea de cauzalitate, atingem ceva care este fundamental, o noţiune care este în fond independentă de simţurile umane şi de inteligenţa umană; [...] este vorba de fapt de un principiu ale cărui rădăcini cele mai profunde sunt a fi căutate în lumea reală, în lumea care scapă posibilităţilor unui control ştiinţific direct.” ²

Pe de altă parte, înţelegerea clasică a cauzalităţii a fost pusă definitiv în criză de fizica cuantică, de unde şi necesitatea contemporană a unei reevaluări:

„Principiul de cauzalitate, mai ales în forma sa clasică, nu mai are o cuprindere absolut generală, întrucât aplicarea sa la lumea atomilor s-a arătat a fi în final un eşec. Pentru toţi care se interesează de valoarea şi de sensul cercetării ştiinţifice, nimic nu ar fi mai urgent decât a examina din nou şi de mai aproape ceea ce constituie esenţa proprie legilor naturale.” ³

Cauzalitatea a alimentat în trecut determinismul în fizică, determinism pe care fizica cuantică îl subminează definitiv (incluzând aici postulatele lui Max Born, enunţate mai sus) printr-o viziune nouă asupra naturii la nivelul „infinitului mic”.

Bibliografie: 1. Max Planck, Initiation à la physique, ed. Flammarion, 1941, p. 232; 2. Ibidem, p. 233; 3. Ibidem, p. 231.

A se vedea şi: determinism.