sinergie

(din gr. synergia = împreună lucrare, conlucrare, cooperare)

[ştiinţă]

Termenul, introdus în Dicţionarul limbii franceze de către Emile Littré în secolul XIX, desemna la epocă (în fiziologie) „concursul de acţiuni, de eforturi între diverse organe şi diverşi muşchi. Asocierea mai multor organe pentru împlinirea unei funcţii”.¹ Astăzi, temenul este definit în Le Petit Robert ca fiind „acţiunea coordonată a mai multor organe”, respectiv „asocierea a mai mulţi factori” care concurează împreună „în a produce o acţiune unică, un efect unic”², în timp ce Oxford Dictionary îl prezintă ca fiind „interacţiunea sau cooperarea a două sau mai multe organizaţii, substanţe sau agenţi pentru a produce un efect combinat mai mare decât suma efectelor lor separate”³. De remarcat că definiţia ultimă are particularitatea de a sublinia un fapt esenţial pentru accepţiunea contemporană a termenului: sinergia este acea împreună-lucrare a unor entităţi diferite care reuşesc să producă în comun un efect mai mare decât suma efectelor părţilor.

Termenul de sinergie este astăzi relevant pentru fiziologie (între organe, muşchi: contracţia coordonată a mai multor muşchi destinată unei mişcări precise), sociologie (priveşte interacţiile sociale, relaţiile sociale), chimie (între substanţe), biologie (între organisme), genetică (între gene diferite), farmacie (între medicamente), ecologie (între competenţe), informatică (sinergie om-calculator, bionică) şi economie (între competenţe, între organisme economice). Opusul său este antagonismul, cel care caracterizează o acţiune prin care cooperarea părţilor produce un efect mai mic decât suma efectelor părţilor luate fiecare separat (în chimie, reacţia de neutralizare dintre un acid şi o bază).

Observaţie: Sinergismul reprezintă în registrul terminologic al ştiinţelor o noţiune conexă sinergiei. În medicină, termenul este utilizat pentru a descrie acţiunea comună a unor factori care luaţi izolaţi nu ar putea produce singuri o patologie (de exemplu, fusiformele şi spirochetele în gingivita ulcero-cronică) ⁴.

Bibliografie: 1. Wikipedia (versiunea franceză); 2. Oxford Dictionary of English, ed. Oxford University Press, 2003, p. 1790; 3. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2455; 4. Wikipedia (versiunea franceză).

A se vedea şi: structură.

[teologie]

Sinergia desemnează în teologie atât împreuna-lucrare dintre Dumnezeu şi oameni, după cum dă mărturie sfântul apostol Pavel corintenilor, „[…] prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine”(I Cor. 15, 10), cât şi pe cea dintre oameni în gestul lor de a fi uniţi şi împreună-lucrători în Biserică – Trupul lui Hristos: fiecare are rostul său, este util celorlalţi precum mădularele unui trup unele pentru altele, după specificul darului duhovnicesc pe care il posedă fiecare şi care este spre folosul trupului întreg.

„[…] precum într-un trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă ; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură ; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare ; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie ; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă ; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună ! Dragostea să fie nefăţarnică.” (Rom. 12, 4-9)

“Fraţilor, voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei care au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească? Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt […] nimic nu-mi foloseşte.” (Cor. XII, 27-31; XIII, 1-5)

Modelul sinergiei umano-umane, respectiv divino-umane este cel dumnezeiesc. Este chipul în care Persoanele Sfintei Treimi trăiesc într-o împreună-lucrare a iubirii şi a dăruirii nesfârşite şi veşnice unele către celelalte (şi respectiv, odată cu creaţia, către om). Creşterea omului întru realitatea veşnică este deopotrivă creşterea sa întru conştiinţa unităţii. Ipostasurile omeneşti îşi (re)găsesc prin Hristos unitatea întru unul – omul, fiecare persoană umană purtând în sine întreaga umanitate, un mod de fiinţare iconic faţă de modul în care Persoanele dumnezeieşti sunt Unul Dumnezeu şi poartă fiecare în Sine întreaga dumnezeire. Creştinul caută

„[...] dobândirea acelei uniri pentru care S-a rugat Hristos: „Ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, ca şi ei întru noi una să fie” (In. 17, 21); cu alte cuvinte, după chipul unirii Sfintei Treimi. Unul este Dumnezeu, dar unul în trei Ipostasuri-Feţe; şi după cuvintele descoperirii Sfintei Scripturi : „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră” (Fac. 1, 26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul este gândit ca unul, unul singur, însă într-un mare număr de ipostasuri.”¹

Crearea omului este opera sinergiei dumnezeieşti: „Să facem om ...” (Fac. 1, 26). Însă împlinirea creării omului, adică ţinta de desăvârşire a sa îl aduce pe omul însuşi participant creaţiei dumnezeieşti într-o sinergie de co-creaţie, de împreună-lucrare cu tot omul-frate întru firea omenească, şi toţi împreună cu Creatorul, conlucrare prin care [...] se făureşte împreunarea eforturilor, o strânsă colaborare, o convergenţă în avântul unei binecinstitoare înfăptuiri care asigură înălţarea în sfera duhovnicească a Împărăţiei Sfintei Treimi.”²

Iubindu-se după cum Dumnezeu îi învaţă să se iubească, oamenii (re)descoperă unitatea cea după chipul unimii Sfintei Treimi:

„Noi toţi suntem mici celule ale marelui trup al întregii omeniri. Prin noi trece viaţa cosmică, ba chiar cea mai presus de cosmos, cea dumnezeiască. Iar noi suntem datori să ne pregătim a înţelege aceasta, căci atunci ne vom face, în parte, asemănători lui Adam înainte de cădere şi vom începe a purta în sine întreaga omenire, întregul Adam, ca pe ceva unitar, zidit de Dumnezeu. [...] Daca ar fi dragoste, întreaga lume creştină ar fi una, după chipul unimii Sfintei Treimi.” ³

Sinergia desemnează noţional conlucrarea divină-divină (intra-trinitară), umano-divină şi umano-umană dupa modelul divin.

Observaţie: Sinergismul, diferit de sinergie, exprimă în teologie o doctrină protestantă apărută în anul 1610. A fost formulată de Jacobus Arminius (teolog calvinist olandez) şi asumată de discipolii săi care se numesc arminieni. Ea respinge dubla predestinaţie calvinistă şi afirmă participarea omului la propria mântuire prin exercitarea liberului arbitru, prin exprimarea voinţei sale proprii de a crede sau nu.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 244; 2. Ibidem, p. 258; 3. Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 101, 250.

A se vedea şi: Biserică.