transcendent

[teologie] (din lat. transcendens, part. al vb. transcendere = care depăşeşte)

După sensul său comun, „a transcende” semnifică „a fi sau a merge peste graniţele sau limitele unui domeniu de activitate sau sfere conceptuale”. În acelaşi context, transcendent se referă la ceea ce este „peste limitele experienţei umane normale”.¹

În teologie, conceptul de transcendent raportat la Dumnezeu exprimă existenţa Lui „separat şi dincolo de limitările universului material”². Adesea „transcendent” este utilizat antinomic faţă de „imanent” pentru a marca distanţa ontologică necreat-creat, distanţă de netrecut ca gest de cunoaştere dinspre creatură spre Creator fără ajutorul manifestat dinspre Dumnezeu către om. În ceea ce priveşte transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu faţă de creaţie, Ortodoxia le afirmă simultan pe amândouă, văzand în transcendenţă libertatea supremă a lui Dumnezeu faţă de limitările pe care le cunoaşte creaţia (afectată de prezenţa păcatului), iar în imanenţă neînţeleasa milostivire a lui Dumnezeu prin care Acesta restaurează lumea hrănindu-o prin prezenţa Sa mântuitoare şi împlinind lucrarea prin Întruparea Fiului Unuia Născut, Iisus Hristos.

Bibliografie: 1. Oxford Dictionnary of English, ed. Oxford Dictionnary Press, 2003, p. 1872; 2. Ibidem, p. 1872.

A se vedea şi: imanent.