concordism

[teologie] (din lat. concordia = armonie, acord)

Concordismul reprezintă efortul de găsire cu orice preţ a unor concordanţe între reprezentările de factură teologică şi cele ştiinţifice, cel mai adesea acţionând prin compararea datelor scripturistice cu descoperirile de ordin ştiinţific (alese a fi cât mai respectabile în sens de „ştiinţificitate”) cu scopul de a întări afirmaţiile teologice în scop apologetic:

„Istoric, concordismul este o poziţie exegetică care consistă în a căuta un acord direct, fără mediere, între un pasaj din Scripturi şi o cunoaştere de tip ştiinţific [...] astăzi, termenul de concordism trimite la orice poziţie care conectează „imediat”, adică fără intermediar, un rezultat ştiinţific cu o informaţie teologică (biblică, dogmatică, etică, duhovnicească).” ¹

Iată câteva gesturi clasice ale concordismului biblic: confundarea zilelor creaţiei cu erele geologice, confundarea începutului creaţiei cu Big-Bang-ul, confundarea deznodământului eshatologic al creaţiei cu Big-Crunch-ul, confundarea cuvântului dumnezeiesc „fiat lux” cu apariţia radiaţiilor electromagnetice, asocierea acţiunii entropiei cu momentul stricării ordinii dumnezeieşti petrecut prin căderea adamică, identificarea prin prisma enunţării dualismului undă-corpuscul a unui substrat „mai duhovnicesc” care acţionează prin intermediul materialităţii.

În tipologia raporturilor dintre teologie şi ştiinţă, Dominique Lambert distinge astăzi trei tipuri de concordism:

„Concordismul ontologic este poziţia care identifică, în tot sau în parte, realitatea vizată de ştiinţe cu cea pe care teologia îşi propune să o acopere. Dumnezeu, de exemplu, devine o realitate care intră direct în câmpul ştiinţelor. Conform concordismului ontologic, urmând calea care conduce ştiinţele către realitatea naturală, suntem conduşi către realitatea divină.” [...] concordismul ontologic duce în cele din urmă fie la panteism, fie la negarea lui Dumnezeu. Dacă Îl transformăm pe Dumnezeu într-o realitate direct accesibilă ştiinţei, Îl transformăm într-un „lucru” sau într-o „cauză naturală”, şi, de aici, nu vedem de ce ar trebui să primească un statut diferit de alte „obiecte” ale lumii naturale [...] dacă tot realul se epuizează sub investigaţia ştiinţei, este limpede că nu mai avem nevoie de altceva faţă de Universul material.” ²  

O ramificaţie contemporană a concordismului este numitul concordism „Dumnezeu-care-umple-goluri” („God of the gaps”, eng.; „Dieu-bouche-trou”, fr.) prin care se încearcă umplerea lacunelor ştiinţifice prin explicaţii teologice, concluzionând în chip „apologetic” cum că astfel se dovedeşte că ştiinţa converge către teologie:

„Este vorba de o concepţie care recurge la prezenţa sau la fiinţa lui Dumnezeu atunci când ştiinţa nu poate explica anumite fenomene. Astfel, de exemplu, evocăm „degetul lui Dumnezeu” care a iniţiat evoluţia Universului la Big-Bang, pentru ca nu există o „bună teorie” cuantică a gravitaţiei care să fie susceptibilă a ne putea spune ceea ce se întâmplă efectiv în momentul singularităţii iniţiale.” ³

Prin acest demers se dă drept de cetate teologiei doar în zonele de umbră ale ştiinţei, şi aceasta temporar, până în momentul când aceasta le va lumina cu înţelegerea ei specifică. Rezultă o teologie fără drept de cetate, hăituită continuu şi etern frustrată de avansările continue ale ştiinţei.

Concordismul epistemologic confundă obiectul cunoaşterii ştiinţelor cu cel al teologiei:

„[...] identifică, total sau parţial, metodele şi nivelul de cunoştinte în ştiinţele naturii şi în teologie [...] această formă de concordism nu înţelege numai a pricepe ceva despre Dumnezeu pornind de la cunoştinţele achiziţionate prin studiul fenomenelor naturale, dar aşteaptă să se atingă o cunoaştere teologică fundamentală direct, fără alte mijloace decât cele oferite prin ştiinţe. ” ⁴

A treia forma de concordism, numita concordismul etic, „consistă în a afirma că discursul moral trebuie confundat cu discursul ştiinţific. Toată abordarea eticii trebuie să se sprijine pe metodologia empirico-formală şi deci ştiinţele naturii constituie singura instanţă normativă solidă pentru acţiunea umană”.

Concordismul reprezintă în general expresia tendinţei teologice de factură protestantă şi manifestă în special prin gestul creaţionismului (numit) ştiinţific, desemnând efortul de acomodare a datelor Revelaţiei, mai ales al celor din cartea Genezei, cu descoperirile ştiinţifice. Printr-o lecturare literală a textelor Facerii, şi prin manipularea datelor ştiinţei, creaţionismul ştiinţific ţine să-şi demonstreze propria perspectivă cosmoanthropologică prin intermediul uneltelor specifice ştiinţelor, fără însă ca această dovedire să fie realmente gest ştiinţific. Programul său este mai curând ideologic în măsura în care îşi propune să sublinieze (doar) concordanţele – şi aceata prin estomparea artificială a diferenţelor specifice - dintre cele două discursuri, teologic şi ştiinţific, pe baza unor aşteptări-convingeri asumate aprioric şi printr-o lectură literală a Bibliei, şi dispensându-se în principiu de orice mediator între discursul ştiinţific şi cel teologic.

Observaţie : Concordism este şi gestul ecumenist care caută cu obstinaţie ignorarea diferenţelor „interconfesionale” fără a cerceta în ce măsură aceste diferenţe trebuie rezolvate prin „îndreptarea” lor, ca unele care cel mai adesea exprimă abateri de la ortodoxie.

Bibliografie: 1. Dominique Lambert, Sciences et théologie – les figures d’un dialogue, ed. Lessius (Presses Universitaires de Namur), Bruxelles, 1999, p. 74; 2. Ibidem, pp. 75-76; 3. Ibidem, p.76; 4. Ibidem, p.78; Ibidem, p.84.

A se vedea şi: discordism, singularitate.