cosmos

cosmos / cosmologie

[știință] (din gr. kosmos = ordine, ordine a lumii, univers)

„Cosmos poate semnifica cerul, pământul, omul, și de o manieră mai largă, Totul [...]. Pitagora a fost primul, se pare, a numi cerul „cosmos”.” ¹

Cultura științifică contemporană propune în utilizarea conceptelor de cosmos și univers, și chiar a conceptului de natură luat în sensul său cel mai larg, o afirmare de echivalență. În acest context, cosmologia este știința care se ocupă cu studiul universului, ea reprezintă „ansamblul disciplinelor care studiază, prin mijloace și abordări care le sunt proprii, universul în ceea ce îl privește ca totalitate globală. Mai precis, cosmologia se desfășoară începând cu o interogație asupra a tot ceea ce permite realității fizice spațio-temporale a constitui o totalitate unificată sub forma unei ordini de coapartenență despre care se încearcă a i se determina structura, originea și evoluția.” ²

Dacă teologia propune prin referatul Genezei nu atât o cosmologie (de unde irelevanța oricărei întreprinderi intelectuale de a căuta concordism între datele Scripturii, care nu este carte de știință, și reprezentările curente ale cosmologiei științifice), cât o teologie a creației (și, la limită, eventual o cosmogonie), este interesant să remarcăm în ce măsură gestul teologiei nu este atât de reprezentare, cât de interpretare. Părinții Bisericii, și în special sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nissa, au propus gestul credinței ca gest normativ al lecturării teologice a unei creații care se poate dezvălui căutătorului însetat de înțelegere atât prin revelația biblică cât și prin intermediul cunoștințelor științifice. Fundamentală gestului teologiei rămâne însă grila de lectură propusă care să ferească de deformări ideologice sau de erezie. Părinții s-au arătat de altfel pasionați în a înțelege complexitatea omului și a cosmosului, pe om numindu-l deseori cu admirație micro-cosmos, și chiar macro-cosmos în măsura în care acesta poate cuprinde prin înțelegere cosmosul însuși, iar pe cosmos l-au numit macro-anthropos, arătând prin aceasta în ce chip erau conștienți teologic de poziția și de importanța omului în univers. Preocupările teologiei nu au fost niciodată de ordin strict științific de tip cosmologic, ci ele au vizat o înțelegere a omului și a cosmosului în legătura lor cu Dumnezeu, accentul punându-se pe semnificare și interpretare iar nu pe rigoare a reprezentării (care cade în sarcina cosmologiei ca știință). Teologia propune o cosmoantropologie ca gest de asumare a problematicii omului și a cosmosului în chip unificat, în lumina descoperirii revelate.    

Bibliografie: 1. Annie Hourcade, Cosmos, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 165; Jean Seidengart, Cosmologie, op. cit., p. 162.

A se vedea şi: creaționism, evoluționism.