Terme | Définition |
---|---|
cuantic | [ştiinţă] (din lat. quantum, pl. quanta = cât, câturi) Teoria cuantică1 apare în contextul incapacităţii fizicii clasice de a explica anumite fenomene fizice la sfârşitul secolului XIX. Este vorba despre descrierea radiaţiei electromagnetice aflate în echilibru termic cu materia (practic s-a încercat studierea emiterii radiaţiei de către aşa numitele corpuri negre). Electrodinamica şi termodinamica au condus la o sinteză care a depăşit concepţia clasică. În 1889, Max Planck a lansat o ipoteză în dezacord cu concepţia clasică. El a arătat că există un schimb discontinuu de energie între radiaţie şi materie în timpul emisiei. Această energie transmisă discontinuu a fost numită cuantă şi ea stă la baza denumirii fizicii cuantice. La 14 decembrie 1900, Max Planck îşi prezenta lucrările asupra radiaţiei corpului negru (prin corp negru se înţelege obiectul care absoarbe în întregime radiaţia electromagnetică). Prin rezultatele cercetării sale, Planck pune baza unei teorii fizice care va revoluţiona paradigma ştiinţifică a secolului XX. Cuanta introduce o structură discretă şi discontinuă a energiei. Einstein, prin efectul fotoelectric (1905), arată că respingerea electronilor se face prin cuantele energiei radiaţiei. În 1912, Einstein arată că structura discretă caracterizează intrinsec câmpul electromagnetic. Prin modelele atomice ale lui Rutherford, Bohr şi Sommerfeld, teoria relativităţii generalizate este asociată cu teoria cuantelor pentru a explica structura atomică. În 1924, Louis de Broglie atribuie un caracter ondulatoriu electronilor (precum Planck şi Einstein au atribuit un caracter corpuscular luminii). Schrödinger propune o mecanică ondulatorie, iar Heisenberg o mecanică matricială. În 1927 Niels Bohr prin interpretarea probabilistă şi prin principiul complementarităţii va dezvolta cercetarea din fizica cuantică. Dirac va dezvolta un cadru matematic care va formaliza teoria fizicii cuantice. Von Neumann va perfecţiona acest cadru matematic. Principiul de nedeterminare al lui Heisenberg va revoluţiona gândirea ştiinţifică. Practic, implicaţiile epistemologice ale fizicii cuantice sunt impresionante şi vor constitui o turnură decisivă în cadrul paradigmei ştiinţei contemporane. Cercetări care vizează electrodinamica cuantică vor fi realizate de Heisenberg, Dirac, Pauli, Jordan, Feynman, Tomonaga, Dyson, Fermi. Fizica cuantică obligă la reconsiderarea obiectivităţii şi subiectivităţii în ştiinţă prin legătura intrinsecă dintre cercetător şi obiectul de cercetat. Din acest punct de vedere obiectul de cercetat nu mai poate fi considerat ca total separat de om şi se pune tot mai acut problema a ceea ce înseamnă de fapt realitatea. „În concordanţă cu obiectivele ştiinţei nu putem numi ca obiect al cercetării ştiinţifice decât realitatea. Dar e tot mai greu să definim această realitate, ceea ce este cu adevărat real din punctul de vedere al fizicii cuantice. Pentru stiintele biologice şi pentru astronomie este mai uşor. Obiectul biologiei speciilor nu este depărtat de ceea ce se poate observa în viaţa de zi cu zi. vedere anumite Însa fizica cuantica impune experienţe virtuale, deoarece are de-a face cu potenţialitatea naturii şi aici se poate recunoaşte legătura internă dintre subiect şi obiect.” 2 Ceea ce este foarte important e că fizica actuală recuperează dimensiunea simbolică în actul cunoaşterii. În felul acesta, implicaţiile epistemologice ale fizicii cuantice pot constitui o interfaţă în dialogul dintre ştiinţă şi alte forme de cunoaştere. „Fizica de azi ne dă o mare lecţie în ceea ce priveşte cunoaşterea. O reprezentare a lumii nu poate fi numai ştiinţifică. Pentru a reda întreaga realitate complexă a lumii e nevoie de o înţelegere simbolică. Această cunoaştere bazată pe funcţia simbolică ne conduce mai degrabă la un act de credinţă decât la o cunoaştere bazată pe faptul ştiinţific.” 3 Bibliografie: 1. Jean-Marc Lévy-Leblond, Quantique, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 785-789; 2. Erwin Schroedinger, Science Theory and Man, Ed. George ALLen and Unwin, Londra, 1957, p. 150; 3. C.F. von Weizsacker, The World View of Physics, Routledge, Londra, 1952, p. 36. A se vedea şi: discret, discontinuitate. |