cuminecare

[teologie]

Gestul cuminecării sau împărtăşirii este gestul primirii lui Hristos prin gustare sub forma Sfintelor Taine. Împărtăşirea nu se petrece însă numai sub forma euharistică, a Darurilor de pâine şi vin prefăcute de Duhul Sfânt în Trupul şi Sângele lui Hristos, ci, în sens larg, toată viaţa Bisericii este o viaţă de continuă cuminecare-împărtăşire cu Dumnezeu, prin cuvânt, prin imagine-icoană, prin cântare şi în general prin toată încărcătura harică pe care Biserica o poartă către om prin gestul de cult. Dumnezeu Tatăl, Părinte mult iubitor, doreşte a Se dărui pe Sine Însuşi, şi pe toate cele ale Sale, fiilor Săi, astfel încât a te naşte şi a trăi întru filiaţia cea după Dumnezeu, „Tatăl nostru”, este adevărată trecere (Pascha, ebr.) de la moarte la viaţă şi conectare la Izvorul vieţii veşnice, relaţie cu „Cel ce este”. Moartea venită prin întâiul Adam, cel care înainte de cădere Îl gusta şi se împărtăşea de Domnul prin toate din lume, este nimicită, omorâtă prin Învierea adusă în lume de noul Adam – Hristos. Hristos este Cel care prin ascultarea desăvârşită de Tatăl deschide omului calea ieşirii din robia venită în lume prin păcatul neascultării şi-l mută de la sclavie la libertate. Întru Hristos omul se poate împărtăşi din viaţa dumnezeiască:

„[...] omul, fiind făcut raţional şi liber, a primit puterea de a se uni pentru totdeauna cu Dumnezeu prin proprie alegere, dacă va rămâne în bine, adică dacă va asculta de Creator. Dar pentru că a călcat porunca Creatorului său şi a fost supus morţii şi stricăciunii, Făcătorul şi Creatorul neamului nostru, din pricina îndurărilor milei Sale, s-a făcut asemenea nouă, făcându-se întru totul om fără de păcat şi s-a unit cu firea noastră. Şi pentru că ne-a dat chipul Lui şi Duhul Lui şi nu L-am păzit, El Însuşi ia firea noastră săracă şi slabă ca să ne curăşească, ca să ne facă nestricăcioşi şi să ne facă părtaşi iarăşi dumnezeirii Lui. Trebuia însă să se împărtăşească de cel mai bun nu numai pârga firii noastre, ci tot omul care vrea să se nască a doua oară, să se hranească cu o hrană nouă şi proprie naşterii, ca astfel să ajungă la măsura desăvârşirii. Prin naşterea lui Dumnezeu Cuvântul, adică prin întrupare, prin botez, prin patimă, prin înviere, a eliberat firea de păcatul strămoşesc, de moarte şi de stricăciune, a devenit pârga învierii, s-a făcut pe sine cale, pildă şi exemplu, ca şi noi, mergând pe urmele Lui, să ajungem fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin poziţie aşa cum este El prin fire, şi împreună moştenitori cu El (Rom. 8, 17). [...] Pentru că acest Adam este duhovnicesc trebuia ca şi naşterea să fie duhovnicească; tot aşa şi mâncarea. [...] Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh (In. 3, 5), adică prin sfântul botez, iar mâncarea este însăşi pâinea vieţii (In. 6, 48), Domnul nostru Iisus Hristos.” ¹

A împărţi hrana ta cu cineva, a mânca împreună cu el este gest de comuniune prin excelenţă. Nimeni nu mănâncă cu duşmanul său. Fraternitatea duhovnicească întru Hristos se exprimă şi ea, prin rânduiala dumnezeiască, prin gestul (aflat în inima cultului creştin) gustării lui Dumnezeu Însuşi în chipul jertfei euharistice. Ce taină, se poate spune că creştinii Îşi mănâncă propriul Dumnezeu! Dar în timp ce mâncarea obişnuită este asimilată de corp şi devine trupul celui care o mănâncă, în privinţa gustării dumnezeieşti a Sfintelor Taine - Hristos, Ele sunt cele care îl asimilează pe om, „asimilat” de Hristos însemnând devenirea ta întru mădular, parte integrantă din trupul lui Hristos care este Biserica. Astfel, îndumnezeirea omului se produce în chip de neînţeles pentru om prin intermediul gestului firesc al mâncării:  

[...] Dumnezeu cunoaşte slăbiciunea omenească; El ştie că de multe ori se întoarce cu dezgust de la acelea pe care nu le săvârşeşte în mod obişnuit. Aşadar, făcând uz de îngăduinţa obişnuită, face prin cele obişnuite ale firii pe cele mai presus de fire. Şi după cum la botez, pentru că este obiceiul oamenilor să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit harul Duhului cu untdelemnul şi cu apa şi a făcut-o baie a renaşterii, tot astfel, pentru că este obiceiul oamenilor să mănânce pâine şi să bea apă şi vin, a unit cu acestea dumnezeirea Lui şi le-a făcut trupul şi sângele Lui, ca să ajungem la cele mai presus de fire prin cele obişnuite şi potrivite firii.” ²    

Bibliografie: 1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 163-164; 2. Ibidem, p. 165.

A se vedea şi: euharistie, liturghie, împărtășire.