imaginație

imaginație/imaginar/imaginal

[știință]

Ian G. Barbour consideră drept componente fundamentale ale ştiinţei moderne observaţia particulară coroborată cu datele experimentale, conceptele generale şi teoriile, iar relaţia dintre date şi teorii o vede mediată de imaginaţia ştiinţifică, de modele şi de analogii interdisciplinare. Ian G. Barbour respinge viziunea inductivă propusă de Francis Bacon şi Mill Stuart privind formularea teoriilor prin generalizarea pattern-urilor observate experimental. Această relaţie între date şi teorii, mult mai complexă, implică imaginaţia, pentru care nu poate fi trasată nici o regulă, şi în care analogia poate juca rolul de model conceptual în a caracteriza o entitate postulată, dar care nu poate fi observată direct. ¹

Modelul necesită verificare, adecvare la realitatea observabilă prin confruntarea cu datele experimentale. Analogia pozitivă şi negativă îi arată domeniul de validitate. În sensul realismului critic, modelul este un sistem simbolic abstract, care descrie într-un mod aproximativ, ca instrument intelectual, aspecte particulare ale unui fenomen sau structuri. Forţa lui consistă în declanşarea imaginaţiei ştiinţifice în zone unde observarea directă este dificilă sau inexistentă:

„Un model bun [...] nu este o structură temporară ci o continuă sursă prolifică de idei, fără sfârşit, pentru posibile extensii şi modificări. Ca o metaforă poetică, el oferă sugestii pentru explorarea unui nou domeniu. Un model structural poate să se schimbe pe măsură ce cercetarea progresează [...] dar de asemenea demonstrează continuitate pe măsură ce modelul original este extins.” ²

Dacă modelul era utilizat în fizica clasică pentru configurarea teoriilor, el devine odată cu fizica cuantică vehiculul principal al înțelegerii teoriilor. Teoria în științe constituie o reprezentare abstractă în spaţiul ideilor, ea poate ține (inițial) de imaginar (definibil ca ceea ce există doar în imaginație, fictiv), dar capătă consistență pe măsură ce sunt evidențiate adecvările teoriei cu realitatea. În plus, deseori în științe structuri complet imaginare de tip matematic au arătat aplicații ulterioare și de nebănuit privind înțelegerea fizică.

„În creația științifică există o pavăză naturală împotriva halucinației, delirului (oricare ar fi coerența sa aparentă) și reveriei hoinare: o informație pătrunsă de imaginar este apoi supusă testului demonstrației logice, într-un cadru formal bine determinat, și celui al experimentării științifice.” ³

Pe de altă parte, spre deosebire de cea din științe, thēoria din teologie este opusul imaginarului, ea exprimă o ultimă treaptă a rugăciunii înţeleasă ca întâlnire („vedere”) cu Dumnezeu. Ceea ce în ştiinţă implică participarea imaginaţiei, a virtualităţii, ca demers de confecţionare a unei imagini explicative confecţionate în registrul mental uman, care să corespundă structurii realităţii fizice, în teologie presupune negarea completă a lucrării imaginarului printr-o gustare a prezenţei harului care-l poartă pe om în straturile profunde ale întâlnirii cu realitatea divină. Teoria în ştiinţă este imagine a unui fenomen edificată cu cărămizile construcţiei conceptuale şi logice. Teoria în teologie este vedere activă, este participare prin trăire la o realitate care scapă conceptelor, dar care se lasă gustată printr-un fel de împărtăşire făcută accesibilă omului de către Dumnezeu.

În științe, imaginarul vizionar, creator a fost propus ca imaginal:

„[...] n-ar trebui folosit termenul de imaginar, ci mai curând cel de imaginal, introdus de Henry Corbin pentru a desemna imaginarul adevărat, creator, vizionar, esențial, fondator: fără viziune, realul se dizolvă într-o înlănțuire de imagini voalate, deformate, mutilate.” ⁴

Bibliografie: 1. Ian G. Barbour, Religion and science - historical and contemporary issues, Harper San Francisco, 1997, pp. 106-107 ; 2. Ibidem., p. 118; 3. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 134; 4. Ibidem, p. 135.

A se vedea şi: imagine/icoană, model, real/realitate.

[teologie]

Preocupat de întâlnirea dintre ştiinţă şi religie, Ian Barbour compară experienţa de tip ştiinţific cu cea de tip religios. În acest context, el o afirmă pe cea din urmă ca fiind un „set de concepte şi credinţe” care „nu sunt produsul raţionării logice”, ci care „rezultă din imaginaţia creativă”. Perspectiva lui apare astfel străină de ortodoxie în măsura în care trăitorii experienţei teologice, vorbind despre cunoaşterea lui Dumnezeu prin rugăciune, încadrată în metodologia Părinţilor Bisericii, dau mărturie consecvent asupra faptului că imaginaţia nu poate constitui în nici un caz fondul trăirii religioase și că teologia este în fond primirea ca experiență a cuvântului adresat de Dumnezeu omului în altarul inimii. Natura teologiei este trăirea prezenței suprafirești a harului dumnezeiesc de către om. Mai mult, aceiași Părinți afirmă că avansarea pe treptele rugăciunii presupune în mod necesar abandonarea treptată şi energică a închipuirii, o piedică în calea rugăciunii curate. Este adevărat că credinţa nu poate fi un produs al raţionării logice, după cum observă Ian Barbour. Dar aceasta nu în sensul că ea ar viza cu predilecţie alte forme ale manifestării intelectului, ci pentru că, fundamental, ea presupune o profundă implicare a omului, în integralitatea sa, şi o pătrundere dincolo de puterile sale naturale. Astfel se realizează pocăinţa, numită şi „înnoirea minţii” (metanoia, gr.), în fondul ei o „deschidere” a minţii către lucrarea harului. Imaginația rămâne gest la nivelul minții, în timp ce „lucrarea” rezultată prin rugăciune unifică pe om interior, abandonându-se astfel vagabondajul minții prin centrarea ei ca lucrare în inimă.  

Cu siguranță că se poate vorbi de imaginație creativă în creștinism. Nu însă ca fond și fundament al trăirii creștine, ci mai curând ca unealtă în sensul în care prin intermediul unor elemente ale lumii în care trăim ne ajutăm ca de o scară, creativ, spre deslușirea rațiunilor duhovnicești. Imaginarea unor structuri familiare omului (a se vedea cazul oferit de parabolele Mântuitorului, cele care oferă creştinului o sursă inepuizabilă de înţelegere, cu condiţia ca harul lui Dumnezeu, care le este cheie, să dezvăluie doritorului de înţelegere înţelesurile necesare; gestul utilizării parabolei nu priveşte exclusiv compartimentul minţii, ci este o lucrare a minţii ajutate cu putere de Sus) care permite adâncirea unor rațiuni duhovnicești, ori gestul artistic prin care se pun în valoare trăiri și înțelegeri pot constitui astfel de exemple.

În ceea ce privește termenul de imaginal, acesta este practic necunoscut instrumentarului terminologic teologic contemporan. Este introdus cât se poate de recent prin aceea că

„între lumea sensibilă, vizibilă, și lumea inteligibilă, invizibilă, accesibilă intelectului curățit, se situează lumea imaginală „vizibilă” și „invizibilă”, „sensibilă” și „inteligibilă”. […] Această lume este cea în care introducem […] icoanele și liturghia … monahii Sfântului Munte sunt astfel pregătiți prin contemplarea acestei lumi intermediare, care nu este nici cea a materiei grosiere, nici cea a luminii pure ... aici descoperă „Duhul făcându-se trup și trupul făcându-se Duh”. Pentru practicanții isihasmului, cunoașterea „dă să vezi”, ea poate evoca figura cuiva sau a ceva ; nu este nici halucinație nici iluzie himerică, ci un simbol viu care luminează și instruiește calea celui care vede.”¹

Bibliografie: 1. Jean-Yves Leloup, Ferrante Ferranti, Mont Athos – sur les chemins de l’Infini, ed. Philippe Rey, 2007, p. 184.

A se vedea şi: imagine/icoană.