Dictio

[teologie] (din lat. judicium = judecată)

Vorbind astăzi de „criză” în multiplele contexte specifice vieţii omului contemporan (criză de resurse, criză bancară, criză de personalitate), cel mai adesea nu (mai) avem în vedere etimologia cuvântului - la origine criză (krisis, gr.) însemna judecată. Proliferarea semantică contemporană în mod distinct ca semnificaţie de „judecată” nu ne împiedică însă să constatăm în ce măsură astăzi cei doi termeni pot forma un cuplu care se nuanţează şi se potenţează reciproc.

Dacă în ştiinţe situaţiile de criză, resimţite atât pe plan personal cât şi ca eveniment comunitar privind gestul cercetării, declanşează „judecăţi de valoare” concurente care sfârşesc prin a împinge înţelegerea în a cuceri noi teritorii, momentul de criză fiind acel moment privilegiat în care poate avea loc emergenţa unei noi viziuni asupra unui fenomen sau a întregului univers fenomenal, în teologie crizele trăite atât la nivel personal, cât şi comunitar, pot aduce deopotrivă pătrunderi la nivel de înţelegere, creşteri în plan duhovnicesc, exprimându-se cel mai adesea printr-o privire mai lucidă, mai inspirată, adevărat moment de „judecată” în raport cu Dumnezeu şi cu propria conştiinţă, şi prin care omul iese mai câştigat şi mai întărit pe plan uman. „Judecăţile de valoare” ale unor afirmaţii, ipoteze, propoziţii cer în ştiinţe cel mai adesea gestul experimentării, verificării, validării, demonstrării. Judecăţile conştiinţei ca şi făptuire teologică, în ce le priveşte, pun pe om în faţa experierii sinelui în lumina înţelegătoare a prezenţei harului chemat ca prezenţă prin tainele Bisericii. În acest fel, omul face trecerea de la omenesc la dumnezeiesc, nemaiajungând la judecată întrucât „s-a mutat de la moarte la viaţă”.

Întâlnim în teologie termenul de „judecată” în multiple contexte, nuanţat¹. Vorbim de judecata lui Hristos la sfârşitul veacurilor, după cum vorbim întru Hristos de judecata care a început deja odată cu momentul răstignirii – „acum este judecata (krisis) acestei lumi, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (In 12, 31). Există o judecată a lumii întregi, a naţiilor, după există o judecată a fiecăruia în parte care va răspunde de faptele sale. Există o judecată în sens de discernământ interior-personal (cine face gestul profund al judecăţii proprii nu mai ajunge a suferi la judecata lui Hristos), după cum există o judecată în sens de exercitare a tainei spovedaniei realizată de duhovnic în gest de îmbrăţişare întru Hristos a celui care se pocăieşte, gest prin care sufletul credinciosului primeşte harul tămăduirii propriilor neputinţe, şi deci vindecare. În viaţa teologică, exercitarea judecăţii sinelui în dorită creştere întru Hristos şi, respectiv, evitarea „judecării aproapelui” ca osândire a acestuia după o „dreptate” ieftină şi meschin-îngustă faţă de profunzimea judecăţii lui Dumnezeu, Cel cunoscător al străfundurilor omeneşti şi al intenţiilor inimii, scoate pe om din „criza” păcatului, aşezându-l în lumina libertăţii celui care ajunge să cunoască Adevărul.

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 228-230.

A se vedea şi: adevăr.