Există oameni de știință credincioși ?

Detalii

Publicat: Duminică, 17 August 2014 23:05

Scris de pr. Alexandru Gheorghiu

Accesări: 2810

Da. Constatarea este că printre cei mai mari oameni de știință au existat destui luminați prin credință (a se vedea: Daniel Vernet, Biblia și știința, ed. Psychomassmedia, București, 1995). Există și dintre cei care se numesc religioși fără a adera la o religie convențională. Iată mărturii mergând până în contemporaneitate:

Albert Einstein (premiul Nobel în fizică - 1921) „Idealurile mele, care m-au călăuzit și mi-au dat curajul de a înfrunta greutățile vieții, au fost binele, frumosul și adevărul. […] Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul. Este simțământul care stă la leagănul adevăratei arte și științe. Cine nu îl cunoaște, cel care nu se mai poate mira, acela este, pentru a spune așa, mort, iar ochii săi sunt închiși” Max Planck (premiul Nobel în fizică - 1918) „Credința într-un univers structurat prin legi raționale: ar fi foarte instructiv de comparat Kepler sub acest raport cu acela a cărui discipol a fost, Tycho de Brahé. Ultimul poseda aceleași cunoștințe științifice ca și elevul său, avea la dispoziția sa același material de observație, dar îi lipsea credința în legile veșnice. De aceea Tycho de Brahé este cunoscut doar ca un astronom de valoare, în timp ce Kepler este cunoscut ca creatorul astronomiei moderne.” „Știință și religie nu formează de fapt o antiteză, ci au nevoie să se completeze una pe alta în tot omul care reflectează cu seriozitate. Cu siguranță nu este la întâmplare faptul că cele mai mari genii ale tuturor timpurilor au fost profund religioase prin natură, chiar dacă nu le plăcea să-și dea în spectacol propria Sfântă a Sfintelor. Doar prin munca simultană a forțelor rațiunii și ale voinței filosofia produce fructul său cel mai copt, cel mai delicios, care este „morala”. Pentru că știința aduce la viață valori morale; înainte de toate, ea ne învață veracitate și respect. Veracitate în continua împingere a științei către o cunoaștere mai exactă a lumii care ne înconjoară și a lumii duhului; respect în fața privirii meditative în mod îndelung fixate asupra misterului în mod veșnic insondabil, misterul divin care privește propria noastră inimă.”

Charles Townes (premiul Nobel în fizică) „Cea mai mare parte a marilor descoperiri ştiinţifice […] sunt apropiate de revelaţie. În general, termenul nu este utilizat în domeniul ştiinţific întrucât avem obişnuinţa de a-l folosi în cel religios. În cercurile ştiinţifice vorbim de intuiţie, de descoperiri accidentale sau de o strălucitoare idee pe care am avut-o. Dacă comparăm însă maniera în care marile idei ştiinţifice se produc, ne dăm seama că ele seamănă într-un mod remarcabil revelaţiilor religioase văzute dintr-un unghi care nu este mistic”. „Omul de ştiinţă are nevoie de credinţă atunci când se pune pe lucru, şi de o credinţă încă şi mai mare pentru a duce la bun sfârşit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se angajeze personal în a crede că există o ordine în univers şi că spiritul uman, şi în fapt propriul său spirit, e capabil să înţeleagă această ordine. Fără această credinţă nu ar fi existat nici un interes sa încerci să înţelegi o lume presupus dezordonată şi incomprehensibilă. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstiţiilor, când omul gândea că forţe capricioase manipulează universul său”. „ „Este imposibil”, veţi spune, „metoda ştiinţifică verifică totul prin experienţă”. Fără a menţiona numeroasele dificultăţi filosofice inerente acestui punct de vedere, răspund că în practică acest lucru este fals. Câţi fizicieni au verificat fiecare etapă, empirică sau logică, din cele care s-au succedat după cercetările lui Galilei şi până la dinamica lui Hamilton? Noi verificăm doar câteva derivate academice, esenţialmente superficiale, şi acceptăm restul printr-un act de credinţă”.

Stephen Weinberg (fizician) „există un indiciu în fizica particulelor elementare de azi că ne aflăm nu doar la cel mai profund nivel la care putem accede acum, ci că ne aflăm la un nivel care realmente este în mod absolut profund, poate chiar aproape de ultima sursă. Ca urmare, avem temeiuri să credem că în fizica particulelor elementare învăţăm ceva asupra structurii logice a universului la un nivel foarte profund. Cauza care mă face să afirm aceasta constă în faptul că atunci când trecem la niveluri din ce în ce mai înalte de energie şi când studiem structuri din ce în ce mai mici observăm că legile pe care le găsim devin din ce în ce mai simple. Nu vreau să spun că matematica devine mai simplă. Nu spun că vom găsi un număr mai mic de particule în lista noastră a particulelor elementare. Ce vreau să spun este că regulile pe care le descoperim devin mai coerente şi universale. Începem să bănuim că aceasta nu e o întâmplare, că nu e ceva care să privească doar problemele particulare pe care ne-am decis să le studiem în acest moment din istoria fizicii, ci că simplitatea şi frumuseţea pe care le găsim în regulile ce guvernează materia reflectă ceva ce ţine intim de structura logică a universului la un nivel foarte adânc. Consider că un asemenea gen de descoperire are loc în momentul actual al civilizaţiei, o descoperire pe care oamenii de mai târziu, nu doar fizicienii, o vor privi cu admiraţie”.

Philip Clayton (fizician) „Într-o anumită epocă ştiinţa era celebră pentru ușile pe care le-a închis, pentru universurile pe care le-a suprimat, pentru revendicările religioase pe cae le-a arătata ca false. Astăzi, în loc de asta, întâlnim o ştiinţă care deschide ferestre către o realitate bogată şi tainică. Poate că nu suntem de acord asupra cantităţii perceptibile a acestei realităţi umbrită întotdeauna de ignoranţa umană. Dar suntem în totalitate de acord că ştiinţa nu suprimă căutarea de sens a omului. Recunoaştem importanţa deosebită a noii apropieri între ştiinţă, pe de o parte, și întrebări ontologice şi axiologice pe de cealaltă parte. Căutarea umană a sensului nu poate fi realizată independent de ştiinţele contemporane, iar acestea din urmă nu vor putea oferi niciodată singure răspunsul”.