Sfântul Luca al Crimeei

Detalii

Publicat: Marți, 09 Septembrie 2014 12:05

Scris de pr. Alexandru Gheorghiu

Accesări: 11317

Un sfânt ierarh și savant în medicină.

Apologet al credinței ortodoxe într-o perioadă atât de tulbure și de apăsătoare pentru Biserică ca cea a dictaturii proletariatului dominate de ideologia atee a bolșevicilor, figura sfântului ierarh Luca (1877-1961) impresionează prin modelul de luminător în Hristos pe care îl constituie întâi de toate în fața „medicilor care slujesc cu preoțească jertfire de sine pe omul suferind-căzut și preoților care îngrijesc cu devotament doctoricesc sufletul și trupul omului bolnav dar înviat” (Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961 – Chirurgul fără de arginți, ed. Biserica Ortodoxă & Egumenița, Galați, 1998, p. 1), dar și a oricărui căutător onest de Dumnezeu. A întrupa performanța științifică la cel mai înalt nivel lucrătoare în chip sinergic cu efortul duhovniceasc al celui investit de Sus cu treapta arhieriei, angajat deci pe drumul unei deplinătăți deopotrivă științifice și teologice, toate acestea fac din arhiepiscopul Luca o figură aparte în istoria Bisericii.

Este vorba de un mărturisitor la o epocă la care, după cum însuși este conștient, „a te face arhiereu însemna să te transformi într-un animal pentru vânat” (ibidem, p. 100), cu alte cuvinte într-un martir. Purtarea rasei ca mărturie a angajamentului eclesial, deopotrivă acolo unde pașii îl vor purta prin meseria de chirurg, este deopotrivă un martiriu. Ne imaginăm deruta ateilor din jurul său în acea vreme în care mersul societății era spre apostazie : „evenimentul hirotoniei unui medic a căzut ca un fulger peste orașul Tașkent […] rațiunea lor nu putea accepta că un cercetător de valoare a vrut să de vină preot […] mulți colegi s-au purtat cu nesocotință și dușmănie […] mergea pe drum și auzea fraze jignitoare, ironice, cârteli […] existau și preoți cărora le-a fost frică, care și-au lepădat rasa și au renunțat la preoție. A rămas director al Spitalului General din Tașkent, opera în fiecare zi, preda cursuri la Școala de Medicină întotdeauna îmbrăcat în rasă și purtând crucea” (ibidem, pp. 78-79).

Slujirea socratică a bolnavului devine în viața sa o continuă mărturie evanghelică a prezenței tămăduitoare a lui Hristos. Uimea pe contemporani prin faptul că „omul acesta, medicul-idealist care credea în supranatural și în Dumnezeu, în știința lui era exact mai mult ca oricine” (ibidem, p. 59). Va mărturisi pe Hristos cu orice risc, fie și acela al acuzației de crimă politică. Va refuza energic cererea oficialităților de a scoate icoana Maicii Domnului din sala de operație. În fața tiradei nivelatoare de tipul : „sala de operații este un serviciu public. Am despărțit statul de Biserică. Dacă chirurgul nostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el”, va prefera să nu mai vină la spital, de fiecare dată partidul trebuind să cedeze (ibidem, p. 67).

Prin dialog onest cu detractorii, dădea mărturia creștină în medii cel puțin indiferente credinței, dacă nu de-a dreptul ostile. Nu vor lipsi disputele publice, a căror miză se putea cuantifica în vieți de oameni. „Cum este posibil ca dumneavoastră să credeți în Dumnezeu, părinte chirurg Voino-Iasenețki ? L-ați văzut vreodată pe Dumnezeul dumneavoastră ?” este întrebat într-un proces public unde se juca soarta mai multor oameni nevinovați, în apărarea cărora intervine cu curaj : „Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut niciodată, domnule acuzator public. Dar am făcut operații pe creier și nu am văzut minte acolo înăuntru. Și nici conștiință nu am văzut acolo !” (ibidem, p. 86). În chip similar, în anul 1947 răspunde în plin congres vizavi de Cel în care crede deși nu L-a văzut niciodată, argumentând că credem că există iubirea și mintea deși nu se văd (ibidem, p. 331). La un alt congres, de această dată la Yalta, mărturisește apologetic: „Deseori, iubiți colegi, auziți aceste cuvinte : inima mea este plină de dragoste sau de ură. Dar când deschideți inima nu găsiți nici una din acestea, numai mușchi și sânge. Sau deschideți craniul și nu vedeți în el nici minte, nici prostie. Așa și eu, nu L-am văzut pe Dumnezeu, însă cred în Acesta” (ibidem, pp. 331-332).

Viața sa de mărturie creștină îl va face pe prietenul său, celebrul savant Ivan Pavlov, să-i mărturisească într-o scrisoare : „particip și eu la martiriul dumneavoastră cu toată inima” (ibidem, p. 153). Martiriu întărit de harul și de bunăvoirea lui Dumnezeu, Care-i va da de înțeles că Eseurile sale „sunt plăcute Domnului”, după cum va primi descoperire de Sus, „pentru că în felul acesta mărturiseam numele Lui într-o perioadă de avânt al propagandei antireligioase” (ibidem, p. 213).

O astfel de viață de sfânt va fi încununată cu neputrezirea trupului. Pătimirea pentru Hristos va deveni pildă de mântuire și altora, ceea ce ne situează pe teritoriul duhovnicesc al acelei apologetici trăite ca mod de viață, care rodește convertire în Hristos celor care îi primesc mărturisirea (însuși Popovski, gazetarul care îi va studia viața cu dorința de a-i scrie biografia, se va coverti de la ateism la creștinism).