lumină

(din lat. lumen, care a dat în lb. Română: lume, lumină)

[ştiinţă]

Preocupările privind natura luminii apar începând cu modernitatea, interesul fiind până atunci manifestat cu precădere în zona înţelegerii mecanismului vederii. Odată cu dezvoltarea mecanicii, oamenii de ştiinţă se vor interesa de explicarea unor fenomene precum propagarea rectilinie, reflecţia, refracţia şi existenţa culorilor (preocupări iniţiate de Descartes). Mai multe descoperiri experimentale - punerea în evidenţă a fenomenelor de difracţie (Grimaldi), de interferenţă (Boyle, Hooke), de birefringenţă (Bartholin), şi respectiv de calculare aproximativă a vitezei luminii (Römer) - vor constitui tot atâţia paşi în direcţia unei mai bune înţelegeri privind natura luminii. În secolul şaptesprezece, două concepţii dominau înţelegerea ştiinţifică: concepţia corpusculară (Newton) şi cea ondulatorie (Huygens).¹ Datorită prestigiului imens de care se bucura Newton, secolul optsprezece va fi unul „corpusucular”, pentru ca abia în secolul nouăsprezece, prin lucrările lui Young şi Fresnel, balanţa să se încline în sensul unei asumări ondulatorii a luminii.

Newton era preocupat de punerea în evidenţă a dispersiei luminii cu ajutorul prismelor. Considerând sursele luminoase ca emiţătoare de tiruri de corpusculi care se propagă liniar, el explica fenomenele de propagare rectilinie, de reflecţie, de refracţie, respectiv oferea o soluţie care confirma ideea de viteză limitată a luminii. Pe de altă parte, Huygens, comparând lumina cu undele sonore, o concepea în ceea ce îl priveşte ca pe „[...] o tremurare produsă în mediul înconjurător de o sursă luminoasă şi care într-un mediu omogen se propagă prin unde sferice. Se ştia deja pe vremea sa că sunetul se datora unor vibraţii [...] Huygens a reuşit să explice astfel prin ipoteza sa reflexia luminii pe o suprafaţă plană, ca şi fenomenul de refracţie la trecerea din aer într-un mediu transparent, apă sau sticlă, admiţând că într-un astfel de mediu viteza de propagare a undelor luminoase este mai mică decât în aer.” ²

Young va fi cel care va pune în evidenţă existenţa franjelor de interferenţă proiectând lumina prin două fante înguste. Fenomenul de interferenţă a jucat un rol esenţial în determinarea caracterului ondulatoriu (caracterului de undă) al luminii, observându-se că „dacă lumina s-ar propaga în mod riguros în linie dreaptă, aceste două fascicule ar forma [...] două conuri de lumină îndepărtate care nu s-ar întâlni niciodată şi care ar forma pe ecran [...] două pete luminoase distincte.” ³

Or, ceea ce se observa era o structură de „pete” de lumină şi umbră care exprima prezenţa unui fenomen de interferenţă, ceea ce punea în evidenţă caracterul ondulatoriu al luminii.

Concilierea celor două aspecte, corpuscular şi ondulatoriu, se va produce începând cu lucrările lui Maxwell privind semnalul electromagnetic, respectiv ale lui Hertz privind undele hertziene. Va fi meritul lui Einstein în a pune în evidenţă efectul fotoelectric (1905), pe urmele lui Hertz, introducându-se ipoteza cuantelor de lumină. Preeminenţa teoriei ondulatorii va primi astfel o grea lovitură. Disputa se va tranşa însă neaşteptat prin Louis de Broglie care va statua dualismul undă-corpuscul ca fiind o proprietate generală a obiectelor microscopice. Din 1920 caracterul dublu, corpuscular şi ondulatoriu, al luminii era recunoscut.

Bibliografie: 1. Pascal Nouvel, Lumière (physique), în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 595-598; 2. Alfred Kastler, Această stranie materie, ed. Politică, Bucureşti, 1982, pp. 66-67; Ibidem, p. 68.

A se vedea şi: dualism, undă, corpuscul.

[teologie]

Experienţa taborică a Schimbării la Faţă a lui Hristos în faţa ucenicilor săi este mărturia faptului că „slava” lui Dumnezeu este experiată de sfinţi în chip de „lumină”. Nu este vorba nicidecum de lumina naturală accesibilă simţurilor, ci de îmbrăţişarea omului din interior de către Taina neraţionalizabilă a prezenţei supraluminoase a dumnezeirii. Natura acestei lumini este necreată, ea fiind „prelungire” a lui Dumnezeu (cel necreat) către oameni, străbătând astfel distanţa ontologică dintre Creator şi creatură precum razele soarelui care „prelungesc” prezenţa acestuia parcurgând distanţele vaste, infinite, şi făcându-l „cunoscut” prin căldură şi lumină la mare depărtare. Distingând între lumina fizică, lumina cunoştinţei intelectuale şi lumina dumnezeiască – har – energie necreată divină prin care Dumnezeu inspiră pe om în a trăi cele mai presus de propria-i fire, ca împărtăşire din prezenţa simţită a dumnezeirii, monahii Sfântului Munte (prin intermediul „tomului aghioritic”) dau mărturia discernerii competenţelor specifice fiecărei lucrări în parte: a simţurilor fizice, a cugetării raţionale, respectiv a gestului de rugăciune care duce la „starea” omului „întru Dumnezeu”. Exprimând teologic şi dogmatic tradiţia de rugăciune a misticii ortodoxe, sfântul Grigorie Palama afirma posibilitatea experierii mistice a lui Dumnezeu prin energiile sale divine, necreate, care constituie lucrări şi exprimări dinamice ale prezenţei divine în creaţie. Aceste energii, „împărtăşibile” prin practica rugăciunii celor care se ocupă cu liniştirea, cu isihia, adică cu rugăciunea în efort de continuă deparazitare de orice patimă, gând sau închipuire, erau mărturisite (şi) ca prezenţă luminoasă, imaterială, de către isihaşti. Despre realitatea acestei prezenţe luminoase, apărută întâia oară ucenicilor Mântuitorului pe muntele Tabor, există mărturia vie a întregii tradiţii mistice şi ascetice a Bisericii. Sfântul Grigorie Palama va fi primul care va sintetiza această mărturie printr-o teologie a prezenţei lui Dumnezeu, teologie pe care oamenii angajaţi pe drumul sfinţeniei continuă să o trăiască şi astăzi în Biserică. În secolul trecut, sfântul Serafim de Sarov experia această prezenţă luminoasă dată de Duhul Sfânt, împărtăşind-o deopotrivă ucenicul său Motovilov, cel care va da mărturie despre ea umanităţii întregi. De remarcat că „vederea” acestei lumini vine în întâmpinarea căutării de înţelegere a omului, a nevoii lui de a se ştii aflat pe drumul cel bun al descoperirii lui Dumnezeu:

„- Totuşi, am insistat, continui să nu înţeleg cum pot avea certitudinea de a fi întru Duhul Sfânt. [...] părintele Serafim mă strânse tare de umeri şi spuse: - Iată. Suntem, în acest moment, ambii în plinătatea Duhului Sfânt. De ce nu mă priveşti? - Părinte, i-am spus, nu reuşesc! Lumini ţâşnesc din ochii dumneavostră. Faţa vă este mai strălucitoare decât soarele. Ochii mă ard ca un cuptor. - Să n-aveţi frică, adăugă părintele Serafim. Aţi devenit la fel de luminos ca mine. Suntem în plinătatea Duhului Sfânt. Dacă era altfel, nu m-aţi fi putut vedea” ¹

„Vederea” lui Dumnezeu este posibilă (numai) celui curat cu inima. Ea nu este experimentabilă ochilor fizici prin propria lor competenţă, nici cugetării intelectuale prin propria-i putere, ci presupune o „pătimire” a prezenţei lui Dumnezeu Cel care se sălăşluieşte şi se arată în om ca prezenţă. Natura luminii dumnezeieşti nu este creată. Totodată, omul întreg o primeşte, cu inima, cu mintea şi cu trupul, într-o „simţire” dincolo de simţire, „pătimind” întreg plinătatea fericirii:

„- Ce simţiţi acum? mă întrebă părintele Serafim. - Mă simt incredibil de bine. - Cum adică: bine? În ce consistă acest bine? - Resimt în sufletul meu o asemenea linişte, o asemenea pace ... Nu pot să o descriu prin cuvinte. [...] O dulceaţă extraordinară... [...] Inima întreagă se revarsă într-o bucurie de nespus.” ²

, respectiv primind mângâierea simţirii veşniciei:

„Tainică este firea ei (a luminii, n.n); şi în ce chipuri să o înfăţişăm? Dincolo de simţuri, nevăzută – ea uneori se face văzută, iată, chiar cu aceşti ochi trupeşti. Lină şi gingaşă – ea trage către sine şi inima, şi mintea, astfel încât uiţi pământul, răpindu-te în altă lume. Aceasta se întâmplă şi în plină zi, şi în întunericul nopţii. Blândă, ea este însă mai puternică decât tot ceea ce ne înconjoară. Ea, curios, îmbrăţişează omul din afară ; însă văzând-o, atenţia se adânceşte înlăuntrul omului, în inima încălzită de dragoste, dragoste uneori compătimitoare, alteori plină de mulţămită. Se întâmplă să nu mai simţi materialitatea : nici cea proprie, nici cea a realităţii ce te înconjoară, şi însuţi te vezi ca lumină. Fuge toată durerea, uitate rămân grijile pământului ; îngrozirile sunt înghiţite de o dulce pace. [...] Când Lumina [...] ne îmbărbătează din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim ca şi în afara vremii. ” ³

Bibliografie: 1. Séraphim de Sarov, L’Entretien avec Motovilov, ed. Arfuyen, 2002, pp. 71-72 (trad. noastră); 2. Ibidem, pp. 75-79; 3. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp. 237-240.

A se vedea şi: har, teologie, experimentare/experiment.