neopatristic

[teologie]

Demersul neopatristic se dorește demersul contemporan de (re)descoperire a Părinţilor Bisericii şi a învăţăturii lor. Gestul este complex şi profund în măsura în care pentru creştin redescoperire înseamnă împărtăşire din duhul în care aceştia au înţeles viaţa teologică, respectiv devenire întru paternitatea lor duhovnicească. El presupune onesta structurare a trăirii omului contemporan pe calapodul înţelegerii în Hristos pe care Părinţii au avut-o în vremea lor. Este prelungirea trăirii acestora în viaţa de azi, nu atât import servil de soluţii după literă cât creativă întru Duhul insuflare ca răspuns la frământările omului contemporan. Gestul exprimă „vechiul” ca şi continuitate de duh cu Părinţii, respectiv „noul” ca actualitate a răspunsului, ca găsire a soluţiilor vis-a-vis de nevoile de mântuire ale lumii de azi.

„Ne-am silit” – spunea părintele Dumitru Stăniloae în prefaţa Dogmaticii sale – „să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”¹.

Filonul neopatristicii este duh şi nu informaţie. Neopatristică nu înseamnă nicidecum ştergerea de praf a scrierilor Părinţilor şi utilizarea acestora ca bibliografie contemporană („la modă”), ci trăirea efectivă, în gest de continuitate, a elanului şi priceperii lor insuflate de Sus prin care au găsit cale de mântuire lor şi semenilor lor. Teologia vie nu poate fi decât răspuns dumnezeiesc la nevoia de mântuire a omului. Nu miră deci că în măsura în care teologia occidentală a produs filosofare religioasă raţionalistă pe care a numit-o teologie, teologie scolastică, neopatristica constituie tocmai răspunsul Ortodoxiei de a păstra chipul autentic al teologiei preocupate de creşterea omului întru lucrarea harului dumnezeiesc.

„Una dintre principalele trăsături ale teologiei scolastice este preocuparea acesteia de probleme în întregime străine de neliniştile omeneşti. [...] Scopul unei teologii autentice este însă dezvoltarea, atingerea plenitudinii şi mântuirea omului şi tot ceea ce ar preocupa-o trebuie să fie conectat în mod imediat vieţii umane [...] de a interveni în realitatea umană spre a-i ajuta pe oameni să aspire la o viaţă deplină” ².

Neopatristica presupune o schimbare de viaţă aşa cum Părinţii înşişi au făcut-o în vremea lor. Referirea la ei astăzi este referirea la soluţiile pe care harul le-a adus în viaţa lor și la actualizarea acestora tot prin har pentru nevoile de acum. Neopatristica presupune gestul înnoirii minţii – metanoia şi dobândirea înţelegerii şi inteligenţei înduhovnicite. Teologia academică contemporană poartă însă încă rănile pierderii filonului patristic:

„Teologia ortodoxă fie că a continuat să imite vechiul ifos al teologiei scolastice apusene, fie a dezvoltat un scolasticism „neopatristic”, adică se referă neîncetat la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit, dar nu într-un mod patristic. Cu alte cuvinte, teologia neopatristică se referă la Sfinţii Părinţi ca la nişte surse bibliografice, iar aceasta nu este patristic pentru că Parinţii Bisericii au folosit ca surse pentru teologia lor viaţa bisericească şi foarte rar se refereau la texte, iar atunci când se refereau la texte nu le foloseau ca surse bibliografice, ci ca puncte de vedere ale vieţii ecclesiastice pe deplin integrate acesteia” ³.

Bibliografie: 1. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 7; 2. Părintele Philotheos Pharos, Înstrăinarea ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, pp. 78-79; 3. Ibidem, p. 80.

A se vedea şi: patristică, părinte.