obiect

obiect / obiectivitate

[ştiinţă]

Desemnăm „obiect al cunoașterii” acea entitate căreia îi adresăm gestul investigării noastre în vederea aciziționării de cunoștințe și, respectiv, înțelegerii acestuia (obiect reprezintă „ce cunosc”). În acest context, „[...] chestiunea obiectivităţii este poate chestiunea centrală a epistemologiei propuse ca metodologie a cunoaşterii ştiinţifice [...] de o manieră generală, a pune problema obiectivităţii echivalează a-ţi pune problema obiectului cunoaşterii posibile. Şi această chestiune presupune la rândul său a face să intre în joc, în faţa domeniului obiectelor cunoaşterii posibile, sfera subiectivităţii.” ¹

Pentru ştiinţe, noţiunea de obiectivitate caracterizează relaţia între eu-ul cunoscător şi lume în sensul nevoii de a stabili cu precizie care sunt limitele în care dimensiunea personală, şi deci subiectivă, a eu-ului cunoscător poate interveni în procesul cunoaşterii, dacă poate interveni, ştiut fiind ca principala exigenţă a gestului ştiinţific rămâne a dobândi în privinţa obiectului cunoaşterii o cunoaştere riguroasă, sigură (şi deci, obiectivă).

„ Dacă ne referim la sensul curent al cuvântului, putem numi „obiectiv” tot ceea ce există independent de toată cunoaşterea sau ideea. Putem numi obiectiv ceea ce este valabil pentru toate spiritele, şi nu numai pentru un anume individ sau altul. Caracterizăm de asemenea ca fiind obiectiv ceea ce este independent de voinţă. Şi, într-un ultim rând, spunem că este obiectiv spiritul celui care vede lucrurile aşa cum sunt, fără a se lăsa influenţat de preferinţele sale sau de obiceiuri.” ²

Dacă fizica clasică ne-a obişnuit cu o noţiune de tip obiectivitate exprimată la modul absolut, şi aceasta datorată încrederii în faptul că „natura funcţionează după „legi” care sunt independente de dorinţele umane, şi rezultatele ştiinţifice sunt în mod notoriu de neîncredere când influenţa înclinaţiilor umane nu a fost în mod adecvat controlată” ³, fizica cuantică pare a ne obliga la o reevaluare a conceptului prin „[...] existenţa antiparticulelor, universalitatea acestei noţiuni şi faptul că comunicând o mişcare suficientă la două particule pe care le aducem în coliziune se poate, fără distrugerea particulelor iniţiale, să determinăm apariţia altora, la fel de „materiale” ca primele. Acest simplu fapt – care, în prezent, relevă de domeniul experimentării curente în laboratoarele care posedă acceleratoare de particule – este suficient în a face caducă toată concepţia „obiectuală” a realităţii fizice. El demonstrează de fapt că ceea ce se conservă, energia totală, este o entitate a cărei noţiune însăşi, în mod matematic precis definită, corespunde unei depăşiri conceptuale imposibile de gândit în termeni curenţi, de felul unei deconcertante sinteze noţionale între ideile intuitive (sau „tradiţionale”) şi atributele obiectului (aici, mişcarea). Doar cadrul matematic permite a gândi adecvat acest tip de date. [...] În acest stadiu am putea încă să încercăm, este adevărat, să dăm materiei o definiţie de tip „obiectivitate forte”, adică una care nu s-ar referi cu nimic, fie şi de o manieră implicită, la aptitudinile noastre de a observa şi de a acţiona. Ea ar trebui să fie în chip necesar matematică: abstractă, pentru a nu o numi platoniciană.” ⁴

Există actori în spaţiul fizicii contemporane care pledează pentru o reevaluare a obiectivităţii. Ei propun la modul concret a distinge între „obiectivitatea tare”, aplicabilă (ca întotdeauna de la modernitate încoace) pentru ceea ce ţine de fizica clasică, şi „obiectivitatea slabă”, aplicabilă la nivelul investigaţiilor care ţin de lumea microparticulelor:

„[...] Există dubii foarte serioase care planează astăzi asupra „obiectivităţii forte” în sine, înţelegând prin aceasta cea a ansamblului fizicii. Fără ca [...] pertinenţa acesteia din urmă să fie în vreun chip compromisă. Pe linia lui Kant, Poincaré, Mach şi alţii, fondatori ai fizicii cuantice – marea fizică a secolului XX – punem acesteia baze a căror obiectivitate, pentru a fi incontestabilă, nu este o obiectivitate forte ca cea anterior definită (precum cea din fizica clasică, n. n). Este o obiectivitate pe care, pentru a o distinge, o numesc „slabă”, şi care în scopul precis de a scăpa criticii filosofice de noţiune de tip ontologie, conferă experienţei colective - şi deci cunoaşterii umane, în consecinţă - un rol constitutiv fundamental. Or, descoperim nu numai că această alegere a fost fecundă, dar, aşa cum o arată cele mai recente cercetări teoretico-experimentale, unele date proprii fizicii fac de neconceput [...] o reîntoarcere autentică la formularea de legi care să se înscrie în cadrul unei obiectivităţi de tip forte.” ⁵  

Bibliografie: 1. Robert Nadeau, Objectivité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 698; 2. Ibidem, p. 699; 3. Willard Young, Fallacies of Creationism, Detseling Entreprises Limited, Calgary, 1985, p. 118; 4. Bérnard d’Espagnat (Préface), Qu’est-ce que la matière, sous la direction de Françoise Monnoyeur, ed. Le livre de poche, 2000, pp. 8-9; 5. Ibidem, p. 9.

A se vedea şi: subiectivitate.

[teologie]

Dacă ştiinţa îşi concentrează atenţia asupra universului fizic, asupra exteriorului uman accesibil prin simţuri, teologia priveşte înnoirea omului lăuntric, transformarea realităţii interior-umane. Aceasta ne face să distingem între domeniul de competenţă al ştiinţei, ca fiind cel al exteriorităţii umane, şi cel al teologiei, ca fiind cel al interiorităţii. Distincţia comportă însă nuanţe. Aşa cum cunoaşterea lumii înconjurătoare structurează interiorul fiinţei umane, antrenându-l într-o devenire, tot aşa schimbarea universului interior printr-o disciplină duhovnicească dă naştere unei noi vieţuiri în lume, cu impact asupra materialităţii lumii. Între interior şi exterior există o interdependenţă şi o interrelaţionare. În acelasi context, există voci care vor să plaseze teologia în aria subiectivităţii iar ştiinţa în cea a obiectivităţii. Această distincţie nu este absolută. Incontestabil, unul dintre cele mai obiective aspecte ale lumii este faptul ca omul este subiectiv. Ştiinţa nu-l poate cuprinde, ci doar „descrie” prin aspecte obiectivabile. Obiectivitatea ştiinţei plăteşte preţul unui anumite viziuni simplificatoare asupra lumii, prin eliminarea aspectelor considerate secundare, viziune cunoscută şi asumată ca atare, în timp ce în teologie reperele obiectivităţii ţin de conlucrarea cu raţiunile lui Dumnezeu încifrate în lume, raţiuni descoperibile prin lucrarea harului.

„Obiectul” cunoașterii teologice cere o relație interpersonală (pe cine cunosc? – „obiectul” este persoană), și respectiv, în virtutea acestui mod de relaționare prin actul cunoașterii cu Dumnezeu – Prezență personală, este posibilă în plan secundar o deslușire a semnificațiilor teologice ale lumii („ce cunosc ?” – „obiectul” este lumea fizică).

A se vedea şi: subiectivitate.