perihoreză

[teologie] (din gr. perihoresis = reciprocitate; întrepătrundere)

Iubirea preschimba omul la nivel fiinţial. Experienţa iubirii este experienţa vieţuirii „întru cel iubit”, care ajutată de harul dumnezeiesc tinde spre măsurile (neomeneşti) ale transparenţei totale către cel iubit:

„ [...] vedem [...] cu durere că oamenii nu sunt pe deplin străvezii unul pentru altul. Hotarul între persoanele omeneşti nu dispare în aceeaşi măsură precum se observă în Dumnezeieasca Treime, unde fiecare Ipostas este în întregime deschis celorlalte; unde dragostea kenotică este trăsătura de temei a Vieţii Dumnezeieşti, în virtutea cărui fapt unimea Treimii, desăvârşită şi absolută fiind, se exprimă în conceptul theologic al „întrepătrunderii” (perihoresis).” ¹

Pentru creştin nu atât firea proprie, cât chipul iubirii dumnezeieşti descoperite de Sus este modelul viu al făptuirii:

„Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au Persoană proprie, mişcându-se una către alta, în aşa fel încât fiecare Se deschide şi Se află în cealaltă, fără contopire, amestecare sau confundare [...] cele trei Ipostasuri există unul în celălalt, într-o stare de mişcare, de iubire interioară coerentă, aceasta fiind perihoreza; astfel încât dumnezeirea fiinţează unitar, perihoretic, subzistând treimic”¹.

Ce înseamnă însă „subzistă” în contextul perihorezei?

Perihoreza exprimă atât unitatea, cât şi trinitatea lui Dumnezeu. Unitatea, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au aceeaşi Fiinţă, una şi unică, identică, neîmpărţită şi neîmpărţibilă între Persoane. Trinitatea, pentru că Fiinţa cea una şi neîmpărţibilă este afirmată ca subzistând, adică menţinându-Se întreagă nu într-o singură Persoană, ci în trei Persoane reale, deosebite ca Persoane, deşi fără a se împărţi sau repeta de la o Persoană la alta. Astfel, dată fiind identitatea de Fiinţă neîmpărţibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare nu pot fi cugetate altfel decât existând în perihoreză, adică întrepătrunzându-se. Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături una de alta, ca în lumea umană, despărţite, şi, drept concluzie, s-ar afirma trei Dumnezei, şi mai departe, fiind trei şi deci limitându-se reciproc, nici unul n-ar mai fi desăvârşit, adică Dumnezeu².

Perihoreza este deci „mişcarea de iubire şi întrepătrunderea Ipostasurilor în interiorul vieţii treimice. Dumnezeu este unul în fiinţa Sa şi subzistă întreit în Ipostasurile Sale într-o desăvârşită împreuna-petrecere. Dumnezeirea nu este însă o fire compusă din trei ipostasuri, ci o singură fiinţă în trei ipostasuri desăvârşite. În Dumnezeu există deci o singură fiinţă, o singură voinţă şi o singură lucrare”³.

Perihoreza dumnezeiească este consecinţa desăvârşitei iubirii dumnezeieşti. Este modelul şi ţinta împreună-petrecerii pe care miliardele de ipostasuri umane, deofiinţă întru firea omenească, sunt chemate să o trăiască întru Hristos în Biserică. Ea constituie o „rezolvare” dumnezeiească a căderii şi a felului pervertit şi divizat de vieţuire indus de păcat:

„Dragostea transpune fiinţarea persoanei în persoana celui iubit, asumându-şi prin aceasta viaţa celui iubit, ceea ce arată că persoana – eu poate fi pătrunsă prin dragoste. Desăvârşirea absolută a iubirii în sânul Sfintei Treimi scoate la iveală desăvârşita capacitate de întrepătrundere a celor Trei Feţe, astfel încât în cei Trei aflăm o voie, o lucrare, o slavă, o putere, o Dumnezeire, o Fiitură (Esenţă), pentru care fapt fiecare Faţă-Ipostas se arată ca purtătoare a întregii pliniri a Dumnezeirii, dinamic deopotrivă întregii unimi a celor Trei.”⁴

Paradoxal poate pentru mintea categoriilor analitice, care ar putea vedea în voința și lucrarea una a Treimii un fel de anihilare a prezenței Tri-personale, iubirea intratrinitară este tocmai expresia desăvârșirii Persoanelor dumnezeiești, cele care ființează întru deplina libertate și într-o comuniune desăvârșită. Împlinirea persoanei umane fiind sfântul, ca unul care actualizează în sine chipul dumnezeiesc de ființare prin insuflarea și cu puterea harului, el este icoana iubirii dumnezeiești, și, în consecință, este modelul lui „a fi în relație” cu Dumnezeu și cu oamenii. Sfântul iubește perihoretic, așa cum Însuși Hristos îl învață să iubească, căutând a fi una cu Hristos, întru Hristos, după modelul lui Hristos care este întru Tatăl și una cu Tatăl:

„Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca sp fie una precum Noi suntem una. [...] Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca suntem una. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe mine.” (In. 17, 11-23)

Experienţa concretă ne arată că iubirea nu numai că nu anihilează persoana, dar, dimpotrivă, o structurează, implicând o devenire întru propria persoană prin gestul întâlnirii cu celălalt şi cu libertatea lui. Harul dumnezeiesc este garantul libertăţii umane, el nu obligă pe nimeni la nimic aşa cum face la polul opus păcatul sau patima. Prin har omul învaţă să iubească după cum Însuşi Dumnezeu iubeşte. Iubind, omul se personalizează prin umplerea cu prezenţa lui Hristos şi face trecerea de la comunul biologic repetat în miliardele de exemplare umane la duhovnicescul „eu”-lui unic, de la individul care răspunde gestului statisticii la persoana unică şi irepetabilă în istoria lumii care e chemată de Hristos la existenţa veşnică. Plinătatea gestului relaţional omenesc este iubirea după modelul dumnezeiesc. Iubirea îl face pe cel iubit prezent în mine, întru mine, şi pe mine prezent în el, întru el, până la măsurile care tind către chipul perihorezei dumnezeieşti. Nici o clipă iubirea nu anihilează persoana, fie şi trăind o „uitare de sine” prin preaplina umplere cu cel iubit, ci tocmai conştiinţa acută a prezenţei celuilalt prin pătimirea iubirii mă structurează şi pe mine în conştiinţa de „eu” distinct de el, dar deopotrivă nedezlipit de el. Acest fel de a fi „întru celălalt” prin iubire este, pentru trăirea teologică, icoana lui „a fi întru celălalt” din interiorul Sfintei Treimi:

„Dupa chipul acestei iubiri, cea de-a doua poruncă: „Iubeşte pre aproapele ca pre tine însuţi” reîntregeşte firea cea „deofiinţă” a neamului omenesc, zdrobită prin păcat, până acolo unde toată plinătatea fiinţării omeneşti ajunge în stăpânirea fiecărui ipostas omenesc. Desăvârşit însuşită până la capăt, această poruncă arată că omul este unul, unul prin esenţă şi multiplu în ipostasuri, că omul, după chipul Sfintei Treimi, este o existenţă sobornicească deofiinţă.”⁵

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 316; 2. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 304; 3. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Pr. Ioan Zăgrean, Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 119; 4. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 304; 5. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 74; 6. Ibidem, pp. 74-75.

A se vedea şi: ipostas.