real

real/realitate

[ştiinţă]

Realul, conform unei definiţii contemporane de dicţionar, reprezintă ceea ce poate constitui obiect de cunoaştere, în timp ce realitatea este „caracterul a ceea ce este real”¹. În acelaşi context, realul este prezentat ca fiind cel care desemnează lucrurile şi nu ideile, cuvintele, numele. Este ceea ce produce efecte, fiind opus aparentului, fictivului. Este ceea ce există acum, fiind opus posibilului. Este cel care ţine de concret si care se opune abstractului. Contrariile realului sunt aparentul, himericul, fabulosul, fictivul, imaginarul, inexistentul, irealul, virtualul, idealul, visul. Realul este ceea-ce-este, în opoziţie cu ceea-ce-nu-este si care ţine de domeniul imaginarului, virtualului.

Utilizarea ştiinţifică a termenilor real-realitate nu trebuie percepută ca fiind neapărat circumscrisă acestor definiri de cadru general. Există excepţii terminologice. Spre exemplu, formularea distincţiei numere reale - numere imaginare nu presupune câtuşi de puţin lipsa de consistenţă reală a celor din urmă, ele servesc în cadrul diferitelor reprezentări fizice. Deopotrivă, în interiorul anumitor discipline se vehiculează accepţiuni particulare ale realului, cum este cazul psihanalizei lacaniane, care subliniază o anume „realitate” a fenomenelor psihologice, respectiv a subiectului. Sau întâlnim în informatică termenul de „realitate virtuală”, o asociere de termeni aparent imposibilă și care desemnează însă o realitate concretă, fie ea nematerializată, având existenţă verificabilă şi tangibilă. Şi acestea sunt doar câteva dintre exemplele posibile.

Prin intermediul ştiinţelor realul pare a fi perceput în general ca „ceea ce este” în sens material, adică accesibil experimentării senzoriale, respectiv extensiei acesteia prin intermediul instrumentelor ştiinţifice, şi respectiv conceptualizării cu ajutorul gândirii, prin intermediul conceptelor. În acest sens, „scopul stiintei este, întâi, cuprinderea şi conectarea conceptuală cât mai completă a experienţelor senzoriale în toată diversitatea lor, iar în al doilea rând atingerea acestui scop printr-un minim de concepte şi relaţii primare” ³.

La începuturile lor ştiinţele se investeau în investigarea realului într-o manieră multidirecţională, fără metodă precisă, şi se ocupau cu cunoaşterea a orice. Realul desemna ceva independent de subiect, ceva care nu era produsul gândirii şi cu care cercetătorul interacţiona făcând din el obiectul studiului său. Acest real ştiinţa modernă îl va atinge investindu-se focalizat în studiul fenomenelor reproductibile, printr-o metodă rezultată din eficientizarea gândirii curente şi care să ofere prin rigoare şi obiectivitate siguranţa cunoaşterii. Real în modernitate presupunea obiect, sau lucru obiectivabil, material, şi deci intersectabil prin experienţa senzorială. Modernitatea aduce gândirea formalizată matematic care permite cuantificarea fenomenelor fizice. Faţă de această înţelegere a realului şi a relaţiei cu el, va fi rândul fizicii cuantice ulterior să propună o revoluţie: „dematerializarea” obiectului. La scala particulelor atomice, corpurile şi relaţiile spaţiale sunt înlocuite în mod necesar cu câmp şi legi statistice, iar corpul – înainte accesibil senzorial - se „dematerializează”. Estimăm acum poziţie şi cantitate de mişcare, dar ne este imposibil să circumscriem particula unui loc precis în timp și spaţiu. Accentul gestului ştiinţific se mută de pe obiect pe relaţia subiect-obiect². Ce mai înseamnă atunci în aceste condiţii realul şi realitatea?

Pentru Max Planck realul este „ceea ce putem măsura”. În lucrarea sa Imaginea lumii în fizica contemporană el numeşte lume „ansamblul experienţelor pe care le putem avea”. Toată problematica raportării la lumea exterioară „care nu se fundamentează pe o experienţă, pe o observaţie, este declarată absurdă şi respinsă ca atare”. Richard Dawkins, fizician contemporan, defineşte realitatea ca fiind „ceea ce ripostează când îi dăm un picior”, în timp ce de o manieră mult mai delicată Basarab Nicolescu afirmă Realitatea (scris cu majusculă, n.n) ca fiind cea care rezistă experienţelor, reprezentărilor, descrierilor, imaginilor, formalizărilor noastre matematice. El afirmă deopotrivă un fundament ontologic al Realităţii:

„[...] trebuie sa-i dăm o dimensiune ontologică noţiunii de Realitate, în măsura în care Natura participă la fiinţarea lumii. Realitatea nu este numai o construcţie socială, consensul unei colectivităţi, un acord intersubiectiv. Ea are de asemenea o dimensiune transsubiectivă, în măsura în care un simplu fapt experimental poate dărâma şi cea mai frumoasă idee ştiinţifică”⁴.

Real este deci „ceea ce este” în timp ce Realitatea este legată „de rezistenţa la experienţa noastră umană”. Iar experienţa noastră umană este diferită la nivelul diferitelor ordine de mărime ale realităţii. Evidenţele rezultate din observarea lumii macroscopice nu mai sunt evidenţe la scara microscopică. Iată, de exemplu, continuitatea, care este o trăsătură evidentă a lumii macroscopice şi sesizată ca atare prin simţuri, este înlocuită în lumea cuantică de discontinuitate, de cuantă, de discret. Logica antinomiei, nefuncţională la nivel macroscopic, este în schimb necesară la nivel microscopic. Toate acestea fac pe fizicieni să perceapă rupturi de nivel privind legile aplicabile naturii, rupturi care se traduc prin logici diferite, adaptate diferitelor scări de mărime. Distingem cu uşurinţă trei asemenea niveluri sau trepte de mărime: nivelul microscopic - care corespunde unei scări de mărime la nivelul microparticulelor, nivelul macroscopic - care corespunde scării de magnitudine a omului, nivelul macrocosmic – nivelul de funcţionare a universului la scara corpurilor cereşti. Descoperirea continuă a complexităţii lumii în care trăim şi mai ales ruptura de legi şi de logică raportată la nivele de magnitudine diferite au determinat diferiţi gânditori din spaţiul fizicii contemporane să afirme, în coordonatele unei posibile noi viziuni asupra realităţii, existenţa mai multor niveluri de realitate:

„Trebuie să înţelegem prin niveluri de Realitate un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acţiunea unui număr de legi generale: de pildă, entităţile cuantice supuse legilor cuantice, care sunt radical diferite de legile lumii macrofizice. Înseamnă că două niveluri de realitate sunt diferite dacă, trecând de la unul la altul, există o ruptură a legilor şi o ruptură a conceptelor fundamentale”⁵.

Conceptul de niveluri de realitate îl face pe Thierry Magnin să remarce că se poate vorbi de existenţa mai multor niveluri de înţelegere⁶ a realităţii de către omul care face parte din natura pe care o interoghează. Copleşitor pentru om, raţionalitatea fiecărui nivel se arată accesibilă lui în pofida rupturii la nivel de registru de raţionalitate. Acest fapt nu este lipsit de importanţă în a arăta complexitatea manierei în care conştiinţa umană este adaptată să pătrundă prin înţelegere natura, şi aceasta dincolo de experienţa imediată la o scară de mărime adaptată simţurilor sale.

Bibliografie: 1. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2107; 2. Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, 1996, Bucureşti, p. 102; 3. Dominique Lecourt, Dictionnaire d’histoire et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 814-815; 4. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, 2000, p. 102; 5. Ibidem, p. 102; 6. Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique, ed. Nouvelle cité, Paris, 1993, p. 31.

A se vedea şi: nivel de realitate, transdisciplinaritate.

[teologie]

În teologie, definirea realului pleacă de la suprema fiinţare, care este Dumnezeu. Dumnezeu se revelează oamenilor autodefinindu-se (ontologic) prin „Eu sunt cel ce sunt” (Exod 3, 14). Dacă realul pentru ştiinţe este „ceea ce este”, definiţia „rezistă” şi teologic în măsura în care îl înţelegem pe Dumnezeu ca fiind „Cel ce este” prin excelenţă. Gestul teologic de întâlnire cu Realul nu este însă prin puterea descoperirii naturale (de jos în Sus) ca în ştiinţe, ci sub forma de prezenţă care se exprimă prin har, supranatural (de Sus în jos), prin descoperire dumnezeiască. Revelaţia afirmă imaterialitatea lui Dumnezeu cel puţin până la momentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu - Hristos, iar în acest context teologia afirmă Realul dumnezeirii ca fiind imaterial, necreat, ca fundament şi origine a realului lumii create, adică a „ceea ce este” „în afara” lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce are în Sine Însuşi cauza existenţei Sale, fiind deopotrivă cauză şi sursă a tot ceea ce există în afara Lui, a „ceea ce este” în sens material, iar teologia este experienţa întâlnirii cu Cel care transcende materialitatea. Se afirmă fundamental existenţa unui nivel de realitate în care fiinţarea este dincolo de cadrul spaţiu-timp, dar care poate fi experiat din interiorul acestuia şi care se traduce astăzi prin trăirea în coordonatele vieţii creştine. Rostul revelaţiei vechi-testamentare a fost de a deschide drumul acestei experieri, iar Întruparea Fiului lui Dumnezeu o desăvârşeşte prin înnomenirea Celui de dincolo de materie, pentru veşnicie, act prin care oamenii pot deveni şi ei părtaşi vieţuirii divine pornind de la trăirea concretului lumii acesteia, căutând de aici şi de acum harul dumnezeiesc.

Dacă pentru ştiinţe Realitatea defineşte doar cea ce este experimentabil în sens uman din întregul numit Real, prin teologie, înţeleasă ca lucrare a harului, se poate experimenta ceva mai mult decat simpla materialitate a universului, şi, dacă acceptăm ca valabilă experienţa divino-umană a omului (adică cea umană ajutată de har), atunci putem privi această Realitate nu ca fiind circumscrisă la ceea ce poate să aducă gestul ştiinţific, ci într-un sens mult mai larg. În acestă accepţiune, a afirma că „Realul este, prin definiţie, ascuns pentru totdeauna, în timp ce Realitatea este accesibilă cunoaşterii noastre” se lărgeşte cu ajutorul definiţiei ontologice revelate despre Sine de Însuşi Dumnezeu : Dumnezeu este Realul - „Cel ce este” – Cel ce există dincolo de orice limitare sau măsură de înţelegere umană, iar menirea vieţii creştine este fundamental cunoaşterea lui Dumnezeu: „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In. 17, 3). Cu alte cuvinte, cunoaşterea lui „Cel ce este” necreat ! Evident, vorbim de o cunoaştere mediată de energiile Sale necreate şi nu a știi ce este El în fiinţă. În consecinţă, şi din această perspectivă, revenind la cunoaşterea universului, chiar existenţa misterului (inepuizabil) privind adâncimile înţelegerii lumii – de exemplu, existenţa infinitului mic sau mare, în mod continuu aprofundabile -, chiar luând în consideraţie revoluţiile conceptuale necesare, chiar şi înţelegerea că orice cunoaştere, în loc să închidă, deschide un orizont, nu ne îndreptăţesc să afirmăm a priori incognoscibilitatea a ceva din univers. Afirmăm aceasta în cheie de înţelegere teologică şi nu ştiinţifică. Dumnezeu doreşte să împărtăşească omului toate câte ştie El:

„Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine de a informa pe orişicine. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului. Împărtăşind omului ceva din viaţa Lui”, omul [...] „merge nu ‚studiind’, ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şti toate câte ştie Dumnezeu”¹.

În acestă viziune, neputinţele cunoaşterii umane par a ţine mai curând de discursivitatea ei, de limitele paradigmei de investigare, eventual de păcat, dar nu de o închidere ontologică a Realului în faţa cunoaşterii noastre decât în ceea ce priveşte fiinţa lui Dumnezeu. De observat totodată că Dumnezeu nu poate face parte din Realitatea definită în sens strict ştiinţific întrucât nu oferă „rezistenţă” prin demers ştiinţific, dar face parte din Realitatea definită teologic ca Cel care este prezent în creaţia întreagă prin energiile Sale necreate. În consecinţă, Realitate, în accepţiune teologică, este ceea ce putem cunoaşte din Dumnezeu prin energiile sale necreate şi lumea, fără ca prin aceasta să facem vreo clipă o eventuală confuzie între Dumnezeu şi lume, proprie panteismului. De remarcat deopotrivă că în timp ce lumea se lasă descoperită în cheie de lectură ştiinţifică, pe calea raţiunii analitice, sub iniţiativa puternică a omului, Dumnezeul teologiei vine la întâlnirea cu omul prin raţiunea iubirii, prin dăruire personală, antrenându-l acolo unde acesta nu mai are putere prin forţe proprii, autonome. Dumnezeu se dăruieşte pe cât e cu putinţă omului să-L primească. Ceea ce îi determină pe Părinţii Bisericii să afirme că nimic din ceea ce este El nu ţine tăinuit omului.

Cunoaşterea lui Dumnezeu îşi are însă limitele ei. Ele sunt expresie a limitelor ontologice ale omului, care ţin de condiţia sa de creat. Părinţii Bisericii afirmă că nu-i este cu putinţă omului să-L cunoască pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Cunoaşterea este posibilă „doar” ca împărtăşire dintr-o prezenţă personală. Iniţiativa divină trebuie întâmpinată prin adâncire lăuntrică, prin efort ascetic de curăţare a inimii. Cel ce nu poate oferi omului rezistenţă într-un demers pur ştiinţific, fiind transcendent şi infinit, nu poate fi supus raţionalizării umane fără schimonosire. „Cuprinderea” lui Dumnezeu prin intelect este mai curând fabricarea unui idol. Dumnezeu poate oferi însă un alt fel de rezistenţă, prin prezenţă, prin participare, prin har, în intimitatea persoanei umane. Există ontologic ceva incognoscibil care ţine de fiinţa lui Dumnezeu şi care nu va putea fi niciodată Realitate. Există deopotrivă dăruirea personală a lui Dumnezeu care oferă „rezistenţă” prin viaţa duhovnicească şi care se structurează astfel ca Realitate, un Real divin făcut accesibil nouă.

Raţionalitatea teologică nu priveşte prioritar raportarea la lume a omului, cât semnificarea interioară a evenimentelor vieţii în general. Spaţiul creştinismului este spaţiul omului interior. Creştinul trăieşte realitatea grijii părinteşti cu care Dumnezeu îl cultivă spre creştere iar faptelor sale şi le raportează la El. Întâmplările vieţii cotidiene se explică în virtutea unei transparenţe a lor către Dumnezeu, mărturisitoare de raţionalitate duhovnicească, printr-o semnificare a faptelor şi a deciziilor prin luminarea produsă de har. De aceea, dacă demersul ştiinţific oferă mai curând reprezentări fotografice ale realităţii, demersul teologic este prin excelenţă unul iconic. Icoana nu urmăreşte în primul rând fidelitatea reprezentării faţă de realitatea fizică, ci transfigurează imaginea cu trăsături care exprimă duhovnicia, adică prezenţa Duhului. Icoana face trecerea de la material la nematerial, de la finit la infinit, de la creat la necreat. Iată de ce, pentru demersul teologic, preocupat de descoperirea semnificaţiilor teologice ale lumii, veritabile trepte către descoperirea lui Dumnezeu, fundamentală nu este precizia descrierii realităţii fizice, a cărei competenţă care astăzi în sarcina ştiinţei, ci desluşirea semnificaţiei sale iconice. Teologia se ocupă cu descoperirea caracterului iconic al universului, adică a modului în care lumea se arată „transparentă” către Dumnezeu. Lumea pare asemeni unui iceberg care cuprinde o parte vizibilă, accesibilă cunoaşterii discursive, şi o alta în imersiune, prelungire firească a celei dintâi şi care îi oferă suport. Acest suport este realitatea ascunsă care o configurează şi o susţine pe cea imediat accesibilă, şi afirmăm acest lucru prin raportare la acel real acoperit, de care vorbeşte fizicianul Bernard d’Espagnat, într-o cheie de lectură teologică. Astfel, într-un demers similar celui brâncuşian, conform căruia „realul nu înseamnă forma exterioară a lucrurilor, ci ideea şi esenţa fenomenelor”, creştinul nu poate, în Hristos, să gândească doar la suprafaţa lucrurilor, ci doreşte să le cerceteze în lumina lor interioară, cea care le structurează dinlăuntru. Această gândire cere o raţiune înduhovnicită, adică ajutată de har, acelaşi har cu care Dumnezeu impregnează întreaga creaţie articulând-o creator către devenirea ei ultimă. Lumea care se descoperă în lumina harului este o lume unde minunea are consistenţă reală, o lume unde duhovnicescul are putere asupra naturalului, unde supra-firescul guvernează firescul. Aceast supra-firesc, după cum ne descoperă teologia, este de fapt ordinea profundă a lumii.

Distingerea de niveluri de realitate, ceea ce la Basarab Nicolescu constituie o prelungire a reflecţiilor eminentului său profesor, fizicianul Ştefan Lupaşcu, este și la alţi fizicieni o temă recurentă. De exemplu, Werner Heisenberg introduce ideea a trei regiuni ale realităţii, capabile să ne îngăduie accesul la însuşi conceptul de realitate: cea a fizicii clasice, cea a fizicii cuantice şi a fenomenelor biologice şi psihice, şi în fine, cea a experienţelor religioase, filosofice şi artistice. Firul roşu (de coerenţă) care traversează cele trei, observă Basarab Nicolescu, este acela al proximităţii tot mai adânci dintre subiect şi obiect. Or, părintele Dumitru Stăniloae reliefează tocmai această estompare (care tinde către dispariția completă) a distanţei subiect-obiect prin trăirea teologică, tindere către modelul desăvârșirii din spațiul intra-trinitar unde distanţa dintre Persoanele dumnezeirii este nulă, acest model de iubire, de fiinţare „întru” celălalt fiind modelul prin excelenţă al vieţii Bisericii.

Atât ştiinţa cât şi teologia propun o întâlnire cât mai profundă cu realitatea, întâlnire din care omul să poată ieşi îmbogăţit la nivelul propriei fiinţări.

Bibliografie: 1. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 15-16.

A se vedea şi: teologie, experiere/experiment.