dogmă

dogmă / dogmatism [teologie] (din gr. dogma = opinie, credinţă)

„Creştinismul nu urmăreşte să pună punctul pe i făcând inventarul până la epuizare a tuturor interogaţiilor sufletului omenesc. Ci revelă o altă realitate, care depăşeşte în aşa măsură ceea ce ne înconjoară în această viaţă, încât, odată pus în această prezenţă, omul îşi uită interogaţiile şi perplexităţile pentru că sufletul său se află în contact cu divinul şi tace în prezenţa Tainei pe care nici un cuvânt omenesc nu poate să o exprime.”¹

Dogma este tăcere şi cuvânt. Este tăcerea preaplinului întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deopotrivă, este cuvântul care revelă Taina dumnezeirii, cea de dincolo de tot cuvântul. Afirmaţie şi dincolo-de-afirmaţie, dogma necesită o „citire-traducere” în viaţa concretă printr-o cheie de lectură identică cu cea în care a fost scrisă în conştiinţa Bisericii de Duhul Sfânt. Nu miră deci acrivia cu care Părinţii Bisericii au ferit dogma de tot adaosul de interpretare sau de eventualele propuneri de „corectură” realizate prin exerciţiul autonom al raţiunii. Ei propuneau acea exercitare a raţiunii în lucrare divino-umană, înduhovnicite, adică înnobilate şi fortificate prin puterea harului. Dogma este fortăreaţa prin care adevărul revelat este ţinut deoparte de pervertirea manifestată prin tendinţa de a explica exclusiv în planul orizontalităţii ceea ce ţine fundamental de verticalitate, de transcendent:

„Dumnezeu neapărat răspunde la tot omul care se întoarce către Dânsul. Dacă însă experienţa împărtăşirii lui Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul ce rămâne prin propriile puteri. În acest caz, el neapărat va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea sau scâlcierea lui. Biserica, păstrătoarea plinătăţii Descoperirilor, prin dogmele ei nu îngăduie a depăşi graniţele stabilite. Ea ţine mintea omului ca şi în nişte chingi, de unde nu se poate slobozi prea uşor. Această minte neapărat trebuie să părăsească orice mişcare în planul gândirii şi să se ridice „sus”, întru înălţimi”².

Dar odată păstrată intactă comoara de Sus, rostul ei este de a-şi împărtăşi bogăţia şi strălucirea răspunzând nevoilor de mântuire ale omului fiecărui veac în parte:

„În toate vremile dezvoltarea ştiinţei teologice a avut în esenţă un singur ţel: să facă adevărurile dogmatice, cele de neschimbat, accesibile înţelegerii omeneşti, „traducându-le” într-un limbaj adaptat nevoilor celor cărora le erau destinate”³.

Iată ce mărturiseşte în acest sens părintele Dumitru Stăniloae în Dogmatica sa:

„Ne-am străduit [...] să descoperim semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem adevărul lor în legătură cu trebuinţele adânci ale sufletului [...] prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu [...]. Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziţii abstracte, de un interes pur teoretic şi în mare măsură depăşit, fără legătură cu viaţa adâncă, duhovnicească a sufletului. [...] Ne-am condus în această străduinţă de modul în care au înţeles învăţătura Bisericii Sfinţii Părinţi de odinioară, dar am ţinut seama în interpretarea de faţă a dogmelor şi de necesităţile spirituale ale sufletului care-şi caută mântuirea în timpul nostru, după trecerea prin multe şi noi experienţe de viaţă, în cursul atâtor secole care ne despart de epoca Sfinţilor Părinţi. Ne-am silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelaşi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum n-au făcut de al lor”⁴.

Aceasta nevoie de „traducere” în gest de viaţă concretă exprimă o trebuinţă a fiecărui veac în parte:

„Pusă în faţa dogmei, mintea omului va căuta mai departe a-şi afla căi spre a însuşi datele Dumnezeieştii descoperiri şi spre a stăpâni conţinutul ei. Anume din acest moment începe aşa-numita „devenire teologică” ”⁵, în timp ce în veacul viitor „dogma” va fi însăşi împărtăşirea din prezenţa lui Dumnezeu, „faţă către faţă” [...] toată „problematica” de la sine cade, din clipa când omul ajunge la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu: şi întru acea zi nu mă veţi întreba nimica (Io. 16, 23), a zis Hristos”⁶.

Viaţa Bisericii este pregustarea Împărăţiei. Teologia înseamnă aici şi acum gestul împărtăşirii din prezenţa lui Dumnezeu, împărtăşire care transcende toată posibilitatea de reprezentare şi de înţelegere prin concepte, specifică lumii create. Prin dogmă ne întâlnim cu Dumnezeu:

„Dogma ne pune în faţa faptului fiinţării dumnezeieşti, fără a ne propune vreo explicaţie raţională”⁷.

Etimologic, cuvântul „dogmă” înseamnă „îndreptar de viaţă”, desemnând astfel structural un jalon, un punct de reper esenţial pe drumul creşterii întru viaţa veşnică. Dar dogma ne aşează deopotrivă în faţa Vieţii Însăşi, care radiază către om puterea-de-viaţă-făcătoare. Dogmele oferă imaginea bornelor unui drum. Ele nu obligă la nimic pe nimeni, în sensul vreunei constrângeri de orice natură, ci au doar datoria să arate cum şi pe unde ajunge la ţintă omul căutător de Dumnezeu. Indicând o direcţie, această indicaţie trebuie să fie precisă. În acest sens, este edificatoare căutarea, în cadrul lucrărilor sinoadelor ecumenice, a unei terminologii precise de exprimare a adevărului revelat. Rigoarea cuvintelor teologice, monovalentă, nu este cu nimic mai prejos decât a celor ştiinţifice adusă de modernitate. Similar felului în care ştiinţa se străduieşte să ofere jaloane pentru delimitarea ştiinţei autentice de pseudo-ştiinţă, teologia o face prin efortul distingerii dreptei învăţături, ortodoxia, de erezie. Însă dogma înseamnă chiar mai mult decât un jalon, de un îndrumar pe calea cunoaşterii şi experierii lui Dumnezeu. Arhimandritul Sofronie vorbeste de dogmă ca de „viaţa însăşi”. Dogma exprimă însăşi viaţa dumnezeiască, pe care o înfăţişează omului într-un mod iconic, printr-un chip de înţelegere. Or, aceast chip este cu putinţă prin faptul că însăşi mintea omului, după cum afirmă arhimandritul Sofronie, este ea însăşi făcută după chipul „minţii” lui Dumnezeu.

Parintele Sofronie constată că adevărata înţelegere a dogmelor este cu putinţă numai celui care se sustrage modului obişnuit de utilizare a raţiunii, spre a (re)învăţa chipul haric de întrebuinţare a ei. Acest chip nu intră în contradicţie cu chipul în care ştiinţele dezvăluie realitatea lumii, întrucât îl completează printr-o dimensiune a verticalităţii, urcuş către Cel ce fiinţează dincolo de orizontala creatului. Nici un moment nu este vorba de concurenţă, ci de împlinirea omului în relaţia cu Cel care are putere să îl împlinească. Părintele nu vorbeşte aici doar de o eventuală încercare de „îngrămădire” a infinitului în finit, cu totul imposibilă, după cum i se descoperă fericitului Augustin printr-un copilaş care încerca să „mute” marea într-o groapă mică făcută pe ţărm. Aici este vorba de ceva şi mai profund, şi anume, faptul că adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu se produce doar fiinţial, adică implicând experienţa vie a întregii făpturi umane:

„În ce priveşte dezvoltarea intelectuală, părinţii Bisericii nu erau nicicum mai prejos de nivelul atins de filosofia şi de ştiinţa contemporane lor. Mărturia netăgăduită a acestui fapt sunt scrierile lor. Posedând o autoritate suverană, ei au biruit limitările logicii omeneşti formale. Când mintea omului, prin credinţă şi prin darul insuflării de sus, se află în faţa evidenţei Faptului Celui mai Înalt, această depăşire îi este cât se poate de firească, şi tocmai o astfel de experienţă stă la temelia oricărei sinteze dogmatice”⁸.

Teologia ortodoxă este tradiţională, prin aceasta înţelegându-se atât fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură, cât şi, deopotrivă, faţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi (prin vocea cărora se exprimă, ca și prin Scriptură, Tradiţia Bisericii). Această teologie, formulată deseori ca răspuns la deformările care tindeau să-i pervertească conţinutul, a dat naştere, în contextul şi prin intermediul lucrărilor sinoadelor ecumenice, unor formulări concise şi dense privind fondul învăţăturii de credinţă a Bisericii. Ele constituie dogmele. Dogmele sunt precizări la nivel terminologic şi conceptual ale credinţei creştine, una dintre misiunile lor fundamentale, şi, deopotrivă, raţiune existenţială fiind aceea de a anihila tendinţele centrifuge de tip eretic din spaţiul credinţei.

Dogmele cuprind în însuşi miezul lor antinomii. Spre exemplu, cele două dogme fundamentale ale creştinismului sunt: dogma Treimii – Dumnezeu este Unul în Esenţă şi Trei în Persoane, şi dogma Întrupării - Hristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Arhimandritul Sofronie afirmă că antinomia de căpătâi a dogmei despre Treime constă în faptul că Faţa-Ipostasul (adică Persoana, n.n.) şi Esenţa sunt absolut identice, dar în acelaşi timp desăvârşit deosebite. În privinţa identităţii, ştim că Persoana exprimă Esenţa şi nu există Esenţă neexprimată prin Persoană; deopotrivă, în afara Persoanelor nu există Esenţă, după cum nici Persoană abstractă în afara Esenţei. Dumnezeu este „Cel ce este” (Ieşire 3, 14), este Fiinţa prin excelenţă şi trăieşte un Esenţial „Eu”. Iar trăirea „eu”-lui exprimă Persoana. Însă, dacă în Vechiul Testament Esenţa şi Persoana păreau a manifesta o identitate totală, dogma Treimii vine să zguduie această perspectivă adăugând o nouă şi deopotrivă antinomică deschidere: principiul Persoanei, în virtutea Triunităţii, nu poate fi redus la Esenţă⁹.

Dogma propune cunoaşterea nu prin concept şi exerciţiu al minţii, ci cunoaşterea fiinţială – cu toată făptura - prin gest de împărtăşire din realitatea vieţii lui Dumnezeu. În această perspectivă, tendința de dogmatism poate fi înțeleasă ca tendință de ratare a înțelesului autentic de dogmă, asumată ca întâlnire experiențială cu Viața Însăși, dogmatismul reprezintând căderea ideologizantă într-o rigiditate decuplată de autenticul trăirii creștine, în sensul absolutizării după literă a unor învățături încărcate astfel cu valoare de dogmă, dar în fapt prost înțelese și deci prost asumate ca trăire.

Bibliografie: 1. Hilarion Alfeyev, Le mystère de la foi – introduction à la théologie dogmatique orthodoxe, ed. Cerf, Paris, 2001 (coperta 2); 2. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, pp. 78-79 ; 3. Ibidem, p. 79; 4. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 1996, prefaţă (la ediţia I); 5. Arhimandritul Sofronie, op. cit., p. 77; 6. Ibidem, p. 79; 7. Ibidem, p. 76; 8. Ibidem, p. 77; 9. Ibidem, pp. 80-81.

A se vedea şi: teorie, demonstraţie, antinomie, descoperire.

[ştiinţă]:

Ştiinţa nu cunoaşte conceptul de dogmă în înţelesul teologic al termenului din simplu motiv că dogma nu poate exista într-un demers de cunoaştere strict orizontal, ca investigare strict naturală a lumii la nivel fenomenologic. Întâlnim mai curând conceptul de dogmatism de care ştiinţa se delimitează din interiorul demersului său. Putem afirma deci caracterul anti-dogmatic (sau cel puţin adogmatic, dat de absenţa dogmelor) şi anti-dogmatist (ca una care respinge dogmatismul) al ştiinţei. Ştiinţa propune o atitudine în mod continuu critică, în sensul cel mai pozitiv al cuvântului, faţă de reprezentările curente, pe care le supune neîncetat reevaluării şi ameliorării. Critica lor constituie motorul esenţial către un „mai adecvat”, „mai complet”, „mai eficient”, de unde şi propria afirmare a ştiinţei ca duşman declarat oricărui dogmatism la nivel de gândire şi de interpretare, prin dogmatism înţelegând ancorarea subiectivă în reprezentări dovedite ca incomplete sau chiar eronate, inconsistente. Astfel, sub incidenţa dogmatismului cade orice afirmaţie fără fundamentare demonstrativă, care nu respectă mecanismul de verificare propriu ştiinţei, şi deci care rămâne o opinie. Prin dogmatism se introduce o dimensiune parazitar-ideologică în actul ştiinţei.

Pentru a putea rămâne onestă modului său specific in care efectuează gestul cunoaşterii, ştiinţa are de lucrat în a oferi reprezentări la adăpost de căderea în subiectivitate, pe de o parte, sau în imobilism, pe de cealaltă:

„În ştiinţă [...] două prăpăstii sunt superficialitatea şi dogmatismul, cele două laturi ale pseudoştiinţei. Cei superficiali îşi elaborează concepţiile fără să ţină seama de fapte şi de relaţii, ignorând fenomenele şi relaţiile dintre ele şi bazându-se doar pe intuiţii neverificate. Dogmaticii absolutizează reprezentările curente. E greu de spus care dintre aceştia sunt mai periculoşi”¹.

O posibilă definire a dogmatismului în spaţiul ştiinţei priveşte deci absolutizarea unor reprezentări, transformarea lor din realităţi dinamice în realităţi statice. La modul concret însă, trebuie să ştim că ştiinţa funcţionează într-o căutare permanentă a unei stări de echilibru, echilibru care se arată dinamic: deseori rezultatul exprimă un compromis între conştientizarea perisabilităţii reprezentării, pusă în evidenţă printr-un demers critic, şi perenitatea ei, fie ea manifestabilă tot mai limitat prin restrângerea cadrului de aplicabilitate, dar continuu-rezistentă prin explicitarea precisă a condiţiilor în care rămâne validă reprezentarea. Întrucât ştiinţa produce reprezentări la nivel intelectual, acceptabile doar în măsura verificabilităţii lor obiective prin aparat critic, dogma este percepută în interiorul ştiinţei ca un blocaj la nivel de utilizare a raţiunii, exprimând astfel un imobilism care pune în pericol însăşi esenţa cercetării ştiinţifice. În această perspectivă, critica oricărei afirmaţii făcute a priori, adică investită cu valoare de lege fără demonstrare ştiinţifică, ţine de ceea ce am putea numi fundamentul anti-dogmatist (și deopotrivă anti-dogmatic) al ştiinţei.

Există autori care pun în evidenţă şi alte dimensiuni ale dogmatismului în ştiinţă. Charles Townes, laureat al premiului Nobel în fizică, vorbeşte despre poziţia dogmatică (a se citi aici, dogmatistă) a unora care încearcă să explice funcţionarea personalităţii umane prin intermediul legilor cunoscute privitoare la comportamentul atomilor şi moleculelor. Aici dogmatismul relevă în fapt o atitudine de natură scientistă². Or, scientismul în sine este o ideologie, iar odată asumat, riscă să permanentizeze dogmatismul în actul ştiinței, pervertindu-l. Fizicianul profesor şi preot catolic Thierry Magnin nu ezită să enumere ceea ce el numeşte „cele trei dogme ale scientismului”: determinismul laplacian, reducţionismul ontologic şi reducţionismul metodologic. Deopotrivă, se arată preocupat şi de rezolvarea acestora (determinismul laplacian prin noţiunile de imprevizibilitate şi de incertitudine, reducţionismul ontologic prin constatarea că există mai multă informaţie în tot decât în suma părţilor, reducţionismul metodologic prin incompletitudinea pusă în evidenţă de teorema lui Gödel).

Ştiinţa fiind un demers al raţiunii critice, orice formă de imobilism prin ancorarea în reprezentări a căror perisabilitate este ignorată deliberat constituie dogmatism.

Bibliografie: 1. A. Migdal, De la îndoială la certitudine, ed. Politică, București, 1989, p. 34 ; 2. André Valenta, Le scientisme ou L’incroyable séduction d’une doctrine érronée, 1995, Evry; 3. Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique, ed. Nouvelle Cité, Paris, 1993, pp. 13-15.

A se vedea şi: teorie, demonstraţie.