religie

[teologie] (din lat. religio, religare = a lega)

În pofida largii utilizări a termenului, definițiile la nivel de dicționar sunt marcate de aproximativitate. Întâlnim „religie” ca „sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitatea spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem”.¹

Să remarcăm însă că nu toate religiile au dogme. Deopotrivă, „sentimentul” divinității este o noțiune fără conținut precis – se face aici referire la sentiment în sens de intuire a existenței divinității? la sentiment ca relație cu divinitatea? sau poate la un oarecare sentiment vis-a-vis de conceptul de divinitate? De adăugat că relația cu Dumnezeu implică (spre exemplu în creștinism) persoana în integralitatea ei – vorbim de cunoaștere ca „împărtășire întru ființă”, cunoaștere implicând omul în integralitatea lui și care nicidecum nu se poate rezuma la un „sentiment”, fie acesta religios, ori la o eventuală stare emoțională pioasă. Iar ideea de „aderare la sistem” pare de-a dreptul ideologică în măsura în care ignoră că pentru credinciosul creștin comunitatea este resimțită în termeni de participare la gustarea realității profunde întru un „împreună” cu ceilalți, principiul unității fiind Însuși Dumnezeu și nu o construcție omenească de „aderare” la ceva.

Definind religia ca „ansamblu de credințe sau de dogme și de practici cultuale care constituie raporturile omului cu o putere divină (monoteism) sau cu puterile supranaturale (politeism, panteism)”², dincolo de conceptul de „putere” care în creștinism este copleșit de cel de filiație-paternitate, suntem infinit mai aproape de o înțelegere a religiei în ceea ce are acest termen fundamental de spus: nu o afirmare a existenței lui Dumnezeu, cât afirmare a posibilității reale a relației, a comunicării efective cu El. Religia este legătura cu divinitatea exprimată prin credință (implicând o reprezentare, și respectiv o raportare la El prin gest dialogic în spațiul interiorității umane) și cult (gest ritual care constituie gestul prin excelență de relaționare pe verticală).

Pentru Ortodoxie, religia exprimă „legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu. În conținutul acestei legături intră cunoașterea lui Dumnezeu și trăirea după voia lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, religia privește permanentizarea întâlnirii om-Dumnezeu ca mod de viețuire și antrenare a omului pe treptele devenirii întru Creatorul său.

Bibliografie: 1. Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 913; 2. Dictionnaire encyclopédique de la langue française, ed. Hachette, 1995, p. 668; 3. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean, Dogmatica ortodoxă – manual pentru seminariile teologice, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 24.

A se vedea şi: teologie, experiere/experiment.