erezie

(din gr. hairesis = alegere, optiune; şcoală filozofică; facţiune politică; erezie)

„Tradiţia canonică face o deosebire între „erezie”, „schismă” şi „adunări ilegale”: „Între „erezii” au numit grupările celor care s-au lepădat cu totul de credinţă; „schisme” erau formaţiile celor care s-au îndepărtat pentru anumite motive de ordin administrativ, bisericesc sau din pricina unor probleme care s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat o înţelegere reciprocă, iar „adunări ilegale” sunt partidele formate de preoţi sau de episcopi nesupuşi, precum şi de mireni indisciplinaţi. [...] Între eretici amintim pe manihei, pe valentinieni, pe marcioniţi, precum şi pepuzienii înşişi; la aceştia neînţelegerea se leagă direct de credinţa în Dumnezeu” (Vasile cel Mare, Epistola 188, II, trad. Rom., 374)”¹.

Dacă Ortodoxie înseamnă a căuta „a vedea pe Dumnezeu precum este”², exprimând tinderea către autentica întalnire cu Dumnezeu, erezia reprezintă tocmai opusul ei, este proclamarea unei învăţături, cel mai adesea cu pretenţia de ortodoxie, dar care în fapt contrazice Ortodoxia. Efectul ei pervers este de a schimba chipul de sfinţenie în care Dumnezeu poate fi cunoscut de om cu o imagine deformată, cu o caricatură rezultată prin deformarea şi diluarea adevăratelor trăsături ale icoanei prin care dumnezeirea se mărturiseşte în om. Putem spune că erezia „inginereşte genetic” amestecând descoperirea de Sus cu cugetarea şi închipuirea omenească făcute cu competenţa de jos, de la nivelul cel mult omenesc, dacă nu demonic. Efectul este contaminarea unor profunzimi care ţin de descoperirea dumnezeiască cu „înţelepciuni” perisabile şi fără temei teologic autentic.

Cele mai cunoascute erezii sunt cele trinitare (propun o alterată înţelegere a raporturilor dintre persoanele Sfintei Treimi), hristologice (resping dumnezeirea lui Hristos sau deplina sa umanitate) sau pnevmatologice (alterează demnitatea şi importanţa Persoanei Sfântului Duh). Dogmele Bisericii, care afirmă prin excelenţă Ortodoxia, sunt tocmai răspunsul inspirat de Duhul Sfânt („părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă” este mărturia participanţilor la Sinodul Apostolic) faţă de deformările de natură eretică care tindeau să altereze icoana înţelegerii Prezenţei dumnezeieşti în conştiinţa Bisericii. Erezia nu este numai o înţelegere greşită de moment, ci exprimă stăruinţa de a prezenta o învăţătură greşită, în pofida mărturiei Bisericii, ca fiind chipul autentic de ortodoxie, şi pe care Ortodoxia o condamnă cu autoritatea inspiraţiei date de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină”.

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 150; Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005.

A se vedea şi: adevăr.