Știință și Religie

apofatism

Search for glossary terms (regular expression allowed)
Begin with Contains Exact termSounds like
All A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
Term Definition
apofatism

(din gr. apophatikos = negativ)

[teologie]:

Afirmaţia fundamentală a religiei este că Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Afirmaţia fundamentală a teologiei ortodoxe - Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască - este că această cunoaştere înseamnă împărtăşire din viaţa dumnezeiască, structurare, transfigurare, îndumnezeire prin har. Realitatea împărtăşită de harul lui Dumnezeu, taină continuu descoperibilă şi inepuizabilă, a provocat trăirea teologică la o încercare de fixare prin repere orale sau scrise care să dea mărturie despre experienţa trăită. Astfel, când vorbim despre cunoaşterea lui Dumnezeu, putem distinge două maniere fundamentale de exprimare a ei: o exprimare numită pozitivă sau catafatică, intermediată de realitatea lumii în care trăim – natură, istorie, imagini şi concepte simbolice –, si o exprimare negativă sau apofatică, care o completează pe cea dintâi în ceea ce aceasta nu poate cuprinde. Complementaritatea celor două forme este atât de firească şi, în acelaşi timp, atât de importantă, încât mitropolitul Kallistos Ware nu ezită să facă apel1 la ea în explicarea complementarităţii dintre cele două mari vocaţii ale trăirii creştine, căsătoria şi monahismul: una fără cealaltă nu are sens şi fiecare o potenţează şi o pune în valoare pe cealaltă. În teologia ortodoxă a veacului XX, dacă în faţa emergenței unei teologii scolasticizante de tip raţionalist este meritul lui Vladimir Lossky de a fi subliniat caracterul necesar apofatic al teologiei ortodoxe, este, deopotrivă, (și) meritul părintelui Dumitru Stăniloae de a fi păstrat echilibrul între cele două, afirmându-le interdependente şi necesare printr-o împreună-lucrare în care fiecare o ajută pe cealaltă spre completare şi aprofundare.    

Privind în istorie, să observăm că teologia catafatică a apărut ca încercare sistematică de numire, de definire a lui Dumnezeu (a se vedea: catafatism). Mergând pe firul căutării unor tot mai adecvate reprezentări a dumnezeirii, Sfinţii Părinţi au înţeles neputinţele şi limitele acestui demers. Chiar inventarul - niciodată complet - al atributelor divine nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu depăşeşte infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Efrem Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimţim în faţa atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu. Astfel, vorbind despre paradoxul existenţei dreptăţii şi iubirii la măsuri dumnezeieşti, sfântul spune:

„Nu numi pe Dumnezeu drept. Dacă David Îl numeşte drept, Fiul Său Îl revelează că e mai curând bun şi blând. [...] Cum putem să [...] numim pe Dumnezeu drept, când citim capitolul cu fiul cel risipitor [...]: cum la pocăinţa pe care o arată, părintele său aleargă către el, se aruncă la pieptul lui şi îi dă putere asupra întregii sale bogăţii? [...] Unde este dreptatea lui Dumnezeu? În faptul că eram păcătoşi, şi Hristos a murit pentru noi?”2.

Sfîntul ne spune deci că dacă Îl numim pe Dumnezeu Dreptate, prin dragostea Lui este mai presus de orice dreptate. Dacă Îl numim Iubire, aceasta nu exclude cu nimic o dreptate dumnezeiască care nu nedreptăţeşte pe nimeni, care este nepărtinitoare. Această constatare a concomitenţei posibilităţii şi imposibilităţii de a numi pe Dumnezeu prin atribute împrumutate din viaţa umană a condus teologia la afirmaţii antinomice, favorizate de abordări de factură negativă sau apofatică. Astfel, dacă în perspectivă catafatică Dumnezeu este numit dreptate, insuficienţa acestui termen duce la posibilitatea afirmării simultane a faptului că Dumnezeu nu este dreptate, întrucât este mai presus de orice dreptate şi incomparabil cu orice măsură umană a dreptăţii. În mod similar, Dumnezeu nu este iubire, întrucât este mai presus de orice iubire. Acelaşi procedeu se poate aplica tuturor însuşirilor atribuite lui Dumnezeu. În fapt, există o întreagă terminologie a apofatismului care cuprinde mai multe moduri3 de expresie. O primă formă presupune utilizarea prefixelor negative, care în limba română sunt de tip „in” sau „ne”: inexistent, invizibil, inexprimabil, incomprehensibil, necunoscut. O a doua formă implică utilizarea sufixului „hiper”: hiperexistent, hiperbun. Descoperim chiar termenul de hiperDumnezeu la sfântul Dionisie Areopagitul. A treia formă presupune folosirea unită a unor concepte în mod flagrant contradictorii. De exemplu, „întuneric divin” în loc de „lumină divină”. Deseori sunt utilizaţi oximoroni, adică uniuni de două cuvinte cu sensuri contrare: a vedea invizibilul, a accede inaccesibilul, întuneric luminos. Toate acestea vor să caracterizeze o supraabundenţă - „negare” prin plenitudine, prin depăşire.

Calea negativă a teologiei începe deci prin a arăta că tot ceea ce afirmăm despre Dumnezeu este insuficient. Nu este vorba de o condamnare a discursului, cât de o deschidere a lui către o cât mai deplină cuprindere - pe cât este aceasta posibil - a Celui care nu poate fi cuprins în cuvinte fără inspirație și putere de Sus, prin har. Teologia negativă este într-o primă fază o critică a teologiei pozitive, din nevoie de mai multă adecvare. De unde logica antinomică a Părinţilor, care spun în acelaşi timp cine este şi cine nu este Dumnezeu servindu-se de aceleasi atribute: iubire, frumusețe, dreptate. Apofatismul nu se reduce însă la această primă măsură, care ţine mai mult de concept şi care rămâne totuşi operaţie intelectuală întrucât mintea cugetă la cele pe care le înlătură. Aceasta este doar o primă treaptă a apofatismului, pe o scară care, urmând reperelor oferite de sfântul Grigorie Palama, o vedem ca având trei trepte. Numită şi apofatism de gradul întâi, ea are rolul fundamental de corector a teologiei pozitive. Este o operaţie raţională de contrazicere prin completare a afirmaţiilor teologiei pozitive. Ea funcţionează fundamental ca deschidere, afirmând imposibilitatea epuizării realităţii divine prin concepte umane. Aici îşi are sursa şi creativitatea cu care propune noi concepte care să ilustreze un dincolo de cuprinderea obişnuită a conceptelor. Sau, în terminologie de inspiraţie Nichita Stănescu, dar în perspectivă duhovnicească, ele sunt ne-cuvintele, acea frământătură nouă a aluatului limbii care să permită exprimarea celor de Sus cu ajutorul celor de jos, îngăduind acea transparență a finitului prin care intuim, fie și „prin ghicitură”, Infinitul.

Apofatism de gradul doi este acea suspendare, totală, a operaţiilor gândirii, ca urmare a câştigării de către sufletul rugător a rugăciunii curate. Prin curat se înţelege acea calitate a rugăciunii îndelung exersate prin care aceasta nu mai este umbrită de risipire şi de împrăştiere. Mintea devine unitară şi concentrată într-o „respiraţie” proprie. Părinţii vorbesc aici despre „coborârea minţii în inimă” ca fiind treapta de unificare a puterilor sufleteşti într-o lucrare sinergetică cu harul lui Dumnezeu. Nu este vorba deci de o pasivitate a minţii, ci de un dinamism al ei canalizat cu totul către întâlnirea cu Dumnezeu. Însă această întâlnire nu se mai petrece pe teritoriul speculaţiilor intelectuale, ci a înaintat, cu puterea harului, pe tărâmul plin de taină al prezenţei divine, acolo unde omul nu mai poate ajunge singur. Ea devine contemplare, cu puterea iubirii, a Cuiva pe care cuvintele şi conceptele nu se mai ostenesc să-L descrie, Care este acceptat ca prezenţă şi gustat pe cât este posibil prin rugăciune. Părintele Dumitru Stăniloae descrie acest apofatism în modul următor:

„[...] când părăsim orice considerare a conceptelor desprinse din natură şi orice preocupare de a le nega măcar, când ne ridicăm deci şi peste negaţiune, ca operaţie intelectuală, şi peste oarecare simţire apofatică a lor, intrăm într-o stare de tăcere produsă de rugăciune”4.

Apofatismul de gradul trei reprezintă unirea cu Dumnezeu și experierea luminii necreate divine. Este ultima treaptă a rugăciunii. Mintea îşi încetează în întregime lucrarea cognitivă, este vorba de o ieşire a ei completă din matca puterilor naturale pentru a fi inundată de lumina divină. „Lumina divină pe care o vede mintea în extaz este o arvună a luminii ce înconjoară pe sfinţi în viaţa viitoare”, observă sfântul Grigorie Palama, este lumina Schimbării la Faţă de pe Tabor cu care Dumnezeu îi binecuvintează şi îi slăveşte pe sfinţii săi. Palama numeşte vederea luminii dumnezeieşti „cunoştinţă mai presus de înţelegere” sau „neştiinţă în sens de depăşire”. Părintele Stăniloae observă că acest fel de apofatism este expresia unei covârşitoare prezenţe dumnezeiești. Conştiinţa umană se dilată şi cuprinde ceea ce îi e cu neputinţă să cuprindă, cuprindere mediată în întregime de prezenţa luminii dumnezeieşti necreate.

„Când Lumina [...] ne îmbărbătează din afară şi pătrunde înlăuntrul sufletului nostru, atunci şi noi devenim ca şi în afara vremii ”5.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră că s-ar putea vorbi şi de un apofatism de gradul patru, absolut, referitor la fiinţa divină. Aici teologia nu poate îndrăzni să afirme nimic, decât necunoaşterea absolută.

Observaţie: De remarcat insuficienţa definiţiilor de dicţionar contemporane privind conceptul „apofatism”. În Le Petit Robert (dicţionar „referinţă al limbii franceze”, cf. autori) ediţia iunie 2000 termenul lipseşte. În Oxford Dictionary of English termenul desemnează: „teologie (a cunoaşterii lui Dumnezeu) realizată prin concepte negative care ar putea să Îi fie aplicate. Opusul lui catafatic”.

Bibliografie: 1. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, ed. Christiana, Bucureşti, 1999; 2. Isaac le Syrien, Oeuvres spirituelles. Les 86 Discours ascétique. Les lettres. Discours 60, Paris, ed. Desclée de Brouwer, 1981, p. 324; 3. Hilarion Alfeyev, Le mystere de la foi – introduction a la théologie dogmatique orthodoxe, ed. Cerf, Paris, 2001, p. 38; 4. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 196; 5. Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 237.

A se vedea şi: catafatism, energii necreate divine, teologie.

[ştiinţă]:

Putem vorbi de apofatism în ştiinţă? Iată câteva repere care conturează zorile unei perspective apofatice în cugetarea filosofiei ştiinţelor actuale: asumarea gândirii antinomice în fizica contemporană (faţă de înţelegerea clasică, afirmarea dualismului undă-corpuscul); asumarea conceptelor de tip incompletitudine, nedeterminare, incertitudine; afirmarea prezenţei observatorului în gestul de investigare fizic ca ingredient intrinsec experimentării și care minează sensul obiectivităţii în sensul ei forte – observatorul face parte din experiment; afirmarea conceptului de „real acoperit” prezent în spatele realului empiric observabil (Bernard d’Espagnat). Credem că se sugerează astfel afirmarea unui apofatism (cel puţin de gradul I) în gândirea ştiinţifică actuală.  

A se vedea şi: antinomie, dualism, nedeterminare, incompletitudine, real/realitate.