scientism

[ştiinţă]

Scientismul reprezintă denaturarea ştiinţei prin ideologizarea rezultatelor ştiinţei. Această formă ideologizată a ştiinţei pretinde autosuficienţa raţiunii umane. Se crede că prin ştiinţă se poate explica şi prevedea totul. În impunerea unei concepţii scientiste un rol semnificativ l-au avut în plan filosofic iluminismul şi pozitivismul. Deşi, majoritatea savanţilor oneşti nu erau opuşi credinţei, prin impunerea unei mentalităţi scientiste s-a impus o falsă percepţie conform căreia ştiinţa ar fi antagonică religiei.

E. Dennert a publicat Religia fizicienilor ca răspuns la Enigmele universului a lui Haeckel. Lucrarea conţine statistici interesante referitoare la credinţa savanţilor din ştiinţele exacte. În secolul XVIII (cel al “luminilor”), din 56 de savanţi doar doi s-au declarat necredincioşi (matematicianul Lagrange şi astronomul Halley), unul s-a declarat indiferent, iar 49 credincioşi. În secolul al XIX (veacul “necredinţei”), din 430 de savanţi, 113 au o atitudine religioasă necunoscută, 10 sunt atei, 10 indiferenţi, 279 credincioşi. Statisticile referitoare la ştiinţele cu profil uman sunt şi mai favorabile religiei¹.

Este curios că deşi, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, oamenii de ştiinţă au fost credincioşi, noi am fost învăţaţi că ştiinţa certifică teoria materialistă. Ne-am obişnuit să vedem în demersul ştiinţific o justificare a materialismului. Cum se explică această situaţie? Prin faptul că ştiinţa a fost ideologizată. Scientismul impune o concepţie materialistă şi mecanicistă despre lume. Am învăţat după manuale şi studii în care erau cuprinse “argumente ştiinţifice obiective” pentru demonstrarea materialismului. De fapt, ca şi în diverse domenii socio-umane (istorie, filosofie, economie, psihologie), ştiinţa era aservită unei ideologii a momentului.

Fizica secolului nostru este marcată de importante descoperiri care au schimbat optica fizicienilor asupra lumii. Dacă până la începutul secolului nostru fizica mecanicistă favoriza o concepţie deterministă (în care nu era nevoie de “ipoteza” existenţei lui Dumnezeu), astăzi sunt tot mai mulţi fizicieni care afirmă că orice lucru reprezintă un cuvânt prin care Dumnezeu ne vorbeşte. Teoria cuantică (Max Planck), principiul complementarităţii (Niels Bohr), principiul de nedeterminare (Werner Heisenberg), dualitatea undă-corpuscul (Louis de Broglie), toate aceste descoperiri descoperă limitele raţiunii umane. Se afirmă existenţa unei taine a realităţii care nu poate fi descifrată prin cunoaştere pozitivistă şi faţă de care pretenţiile scientismului par fade şi absurde. În acest sens este grăitoare mărturia fizicianului român Christian Musceleanu, care şi-a făcut studiile în perioada interbelică. El a devenit ateu în cursul superior al liceului, influenţat de unul din profesorii săi. După terminarea facultăţii de știinţe din Bucureşti, a plecat la Berlin în vederea doctoratului şi a ajuns să studieze cu Max Planck. Într-o sâmbătă, el s-a întâlnit cu marele fizician în tramvai şi acesta îl întreabă pe doctorandul român ce face duminică dimineaţa. Musceleanu a răspuns că avea de gând să facă excursii în jurul Berlinului. Atunci savantul l-a invitat să meargă cu el la biserică. Mărturiseşte fizicianul nostru:

“Am fost şi nu mi-a părut rău, am avut una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Mă uitam cu admiraţie, dar şi umilit, la acest titan al ştiinţei care parcă se transforma în alt om când se ruga cu o adâncă evlavie şi cânta împreună cu toată lumea. Am plecat împreună cu el. Eram un alt om.” ²

Multe afirmaţii ale unor veritabili savanţi sunt adevărate pledoarii pentru credinţa în Dumnezeu. Ne oprim la una relevantă pentru societatea modernă, tributară unei mentalităţi impuse, conform căreia ştiinţa înlătură religia. Iată ce afirmă marele fiziolog Nicolae Paulescu:

“Ideea de «Dumnezeu» este o noţiune fundamentală fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a pus stăpânire pe societatea modernă, care l-a acceptat orbeşte – pentru că el s-a dat ca expresie a ştiinţei, ca rezultat sau sinteză a descoperirilor sale cele mai recente. El s-a servit de prestigiul ştiinţei, el care, ca sistem, este negaţia ştiinţei – pentru a se impune mulţimii semidocţilor, incapabili să sesizeze amăgeala. Prin aceştia, materialismul s-a furişat în şcoli, unde în mod laş a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor şi tinerilor neexperimentaţi, care n-au nici cunoştinţe suficiente, nici spiritul critic destul de dezvoltate, pentru a deosebi adevărul de falsitate. În felul acesta el a otrăvit, cu doctrina sa răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă, fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă […] La 17 ani eram materialist, pentru că n-aveam decât un bagaj foarte restrâns de cunoştinţe asupra materiei brute; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată şi pentru că, neavând spirit critic, credeam tot ce citeam: că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci n-aş fi câştigat, printr-un studiu persistent, cunoştinţe noi asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vii, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acelaşi stadiu ca în vremea copilăriei, sau în fine, dacă n-aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, aş fi şi astăzi încă o victimă a acestei doctrine. Adepţii materialismului au repetat adesea că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de «Dumnezeu»; şi au ştiut să manevreze aşa de bine, că astăzi cuiva îi este ruşine să pronunţe cuvântul «Dumnezeu» în faţa altor persoane. Toate acestea s-au făcut în numele ştiinţei. Şi totuşi, marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei, au admis şi au proclamat existenţa lui Dumnezeu […] Un adevărat om de ştiinţă nu trebuie să spună « nu cred în Dumnezeu», ci «știu că Dumnezeu există»”

Fragmentul ne pare sugestiv pentru reliefarea mentalităţii de tip ideologizare a ştiinţei. Ideologizarea ştiinţei poate să apară mai ales într-o societate dezorientată din punct de vedere religios şi moral. Într-o asemenea situaţie, când trăirea tainei prezenţei dumnezeieşti în lăuntrul omului se estompează, şi deci îşi pierde semnificaţia de far călăuzitor al vieţii, ea este substituită de diferitele ideologii de suprafaţă, dintre care unele cu dorită-cu-orice-preţ justificare ştiinţifică.

Bibliografie: 1. Ilarion Felea, Religia iubirii, ed. Episcopiei Ortodoxe a Aradului, 1994, p. 114; Ibidem, p. 119; Ibidem, p. 117.

A se vedea şi: ştiinţă.