ştiinţă

[ştiinţă] (din lat. scientia = cunoaștere)

Ştiinţa reprezintă corpul de cunoştinţe având un obiect determinat şi recunoscut şi o metodă proprie pentru dezvoltarea cunoştinţelor. Este domeniul organizat al cunoaşterii. Este cunoaşterea exactă, universală şi verificabilă exprimată prin legi¹. Ca orice demers de cunoaştere, ştiinţa presupune un obiect al cunoaşterii (universul fizic, natura), un subiect cunoscător (omul) şi o metodă de dezvoltare a cunoaşterii (metoda ştiinţifică de cunoaştere). Ştiinţa se diferenţiază în chip fundamental de alte moduri de cunoaştere prin metoda sa, rezultat al unui proces istoric evolutiv şi care a presupus eficientizarea continuă şi critică a demersului de investigare în vederea obţinerii obiectivităţii maxime.

La modul general, prin ştiinţă desemnăm astăzi un spectru larg de discipline ştiinţifice, cu obiecte de cercetare distincte. Metoda ştiinţifică de cunoaştere se aplică nu atât într-o manieră invariantă, cât adaptată nevoilor particulare ale fiecărei discipline în parte. Spre exemplu, distingem clase de ştiinţe, cum sunt ştiinţele formale (matematica, logica), în care ponderea o au raţionamentele, ori ştiinţele experimentale, care se bazează în mare parte pe experiment (fizica, chimia, biologia), ori ştiinţele umane, care au ca obiect de cunoaştere omul văzut prin prisma diferitelor sale dimensiuni (psihologie, sociologie, istorie, economie politică). În contextul unităţii metodologice, distincţia de faţă are rolul de a sugera unitatea în diversitate a ştiinţei.

Paradigma ştiinţei contemporane oferă în diferite domenii mutaţii semnificative faţă de o mentalitate autosuficientă şi exclusivistă conform căreia ştiinţa poate să ofere răspunsuri exhaustive în planul cunoaşterii. Sunt semnificative cercetările din fizică, matematică, neurobiologie şi cosmologie care evidenţiază limitele interne ale metodei ştiinţifice bazate pe cercetare analitică şi pe experiment. Ştiinţa contemporană recuperează dimensiunea teleologică existentă în cunoaşterea ancorată în interiorul unei tradiţii religioase.

Depăşirea viziunii deterministe propuse de Laplace, pretenţia absolută a lui Hilbert de a găsi o soluţie finală prin care să fie rezolvate toate problemele logicii ori concepţia materialistă din Omul neuronal al lui Jean-Pierre Changeux sunt depăşite la acest început de mileniu trei. Paradigma ştiinţei contemporane oferă cadrul generos al unui posibil dialog dintre teologie şi ştiinţă, în care aspectele specifice al cunoaşterii ştiinţifice şi religioase se reconciliază într-o perspectivă unificatoare. Această perspectivă integrativă nu anulează distincţiile, ci subliniază complementaritatea dintre teologie şi ştiinţă. Astfel, poziţiile unilaterale şi extremiste sunt depăşite. O abordare schematică şi facilă, marcată de prejudecăţi care facilitează fie un concordism forţat, fie o separare absolută între ştiinţă şi teologie, este depăşită prin încurajarea unui dialog în care sunt păstrate şi valorificate competenţele specifice. ²

În paradigma ştiinţei contemporane, completitudinea explicativă şi viziunea materialistă generată de concepţia mecanicistă şi deterministă despre lume sunt mai curând repere ale trecutului şi nu investiţii de actualitate:

„Emergenţa în toate marile domenii ştiinţifice a unei noi paradigme care contrapune poziţii puternice concepţiilor stabilite în ultimele două veacuri este o realitate importantă a lumii noastre [...] În timpurile incerte în care trăim actualmente, iată ceea ce ar putea să se numească o veste bună, care să ne aducă speranţă în începutul celui de-al treilea mileniu.” ³

Ştiinţa contemporană oferă şansa depăşirii unei viziuni cantitative generate de ştiinţa modernă, recuperând din puterea cunoaşterii simbolice ce operează în cadrul gândirii tradiţionale:

„Într-un mod ce poate să pară paradoxal, ştiinţa contemporană merge împotriva unui regn al cantităţii în pofida aplicaţiilor oarbe ale descoperirilor sale, aplicaţii care îi scapă de altfel. În acelaşi timp, este evident că ştiinţa nu poate constitui, prin ea însăşi, o înţelepciune, căci ea nu tratează Realitatea omului decât ca pe un aspect parţial. Ştiinţa ne ajută mai curând să evităm impasurile, fantomele şi mirajele ivite în calea cunoaşterii. La rândul său, Tradiţia este memoria valorilor vieţii interioare, în rigoarea unei permanenţe fără de care totul se poate prăbuşi în haos şi distrugere. De aceea convergenţa structurală între ştiinţă şi Tradiţie poate avea un impact incalculabil asupra lumii de astăzi-sau de mâine, prin apariţia unei imagini unificate şi totodată diverse a lumii, în care omul îşi va regăsi în fine locul.” ⁴

Bibliografie: 1. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2298 ; 2. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 54-55; 3. Jean Staune, Science et quête de sens. Le rencontre entre les connaissances les plus récentes et des intuitions millénaires, în vol. Science and Religion. Antagonism or complementarity ?, ed. XXI : Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2003, p. 184; 4. Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 181.

A se vedea şi: înţelegere.