subiect

subiect / subiectivitate

[teologie]

Numim subiect al cunoașterii pe cel care împlinește acțiunea de a cunoaște. Atât subiectul cunoașterii teologice, cât și al celei științifice este persoana umană. De aici provine și sensul larg răspândit al conceptului de subiectivitate înțeles ca însușire de a fi subiectiv, adică de a exprima dimensiunea (de particularitate) personală în actul cunoașterii.

Dacă prin gestul ştiinţei omul îşi proiectează atenţia din interior către exterior (în vederea observării universului fizic la diferite niveluri, corespunzând diferitelor niveluri de percepţie ale omului: infinit mic, scală umană, infinit mare), prin gestul teologiei omul îşi adună atenţia din exterior către interior (în vederea întâlnirii cu Dumnezeu şi cu sine-însuşi, în taina inimii). Astfel că, dacă spaţiul de acţiune al ştiinţelor pare a fi cu precădere cel exterior omului (universul fizic), spaţiul teologiei este prin excelenţă spaţiul interiorităţii umane (inima omului¹). Teologia se petrece în „altarul” lăuntric, în cămara inimii, acolo unde prin prin tot gestul de pocăinţă şi de rugăciune se „întrupează” în om împărăţia cerurilor. În acest sens, teologia este „revenirea în sine” din împrăştierile de tot felul, pătimaşe şi pervertite, este personalizarea omului ca „adunare din risipire”, gest orientat dinspre exterior spre interior spre a deveni el însuşi. Este o lucrare posibilă prin prezenţa harului, garant absolut al libertăţii omeneşti şi al ieşirii desăvârşite din condiţionările pricinuite de păcat. Experienţa şi practica rugăciunii la Părinţi dă mărturie asupra gestului absolut necesar de „retragere” a lucrării minţii dinspre cele din afară către cele din interior:

Ajungerea minţii la starea rugăciunii curate presupune ca „mintea să se întoarcă de la lucrurile din afară în lăuntrul său, spre „inima” sa, părăsind orice obiect. Prin minte se înţelege desigur lucrarea minţii, revărsată spre lumea sensibilă, după cum explică sfântul Grigorie Palama” ²

Departe de a fi depersonalizantă, „umplerea” cu Hristos prin gestul rugăciunii personalizează pe om până la măsurile dumnezeieşti întrucât în el se împlineşte persoana unică şi irepetabilă pe care Hristos a chemat-o din nefiinţă la a fiinţa. În perspectiva creştinismului, sfântul este persoana împlinită la măsuri dumnezeieşti. Or, tot gestul teologic în Hristos este personalist şi personalizant, ca unul care duce către sfinţenie:

„Punctul de plecare creştin pentru a aborda orice lucru este Numele „EU SUNT”. Noi nu căutăm deplina „obiectivitate”, slobodă de orice este subiectiv, adica omenesc. Acum, la toate nivelele stării noastre fiinţiale a cunoaşterii şi a contemplării, neschimbat este prezentă personalitatea noastră. În felul matematic de gândire, pentru a rezolva probleme de ordin tehnic este cu putinţă, psihologic, a se sustrage de la elementele subiective şi a se baza exclusiv pe logica impersonală. Dar aceasta nu trece nicicum dincolo de fenomenele naturale, determinate. Însă in sfera nedeterminată a duhului logica abstractă nu are acces. Acolo orice cunoaştere poartă un caracter personal, şi nu obiectiv.” ³

După cum în relaţia cu un părinte fiul nu se regăseşte în gesturile formale, relaţia omului cu Dumnezeu presupune firescul prezenţei personale despovărate de orice formalism şi formalizare. Obiectivitatea gestului modernităţii îi este straină la modul antinomic teologiei. Gestul teologiei este iubire, întâlnire inter-personală. A iubi pe Dumnezeu este stare de împărtăşire din realitatea Celui iubit; iubind, eşti mai personal ca niciodată, eşti prin excelenţă persoană:

„Cunoaşterea Dumnezeului ce S-a numit pe Sine „EU SUNT”, adica cunoaşterea Lui ca Absolut Viu (Mt. 16, 16), totdeauna este personală, pentru motivul că cel ce cunoaşte intră într-o împărtăşire cu Cel cunoscut.” ⁴

Ortodoxia ne obişnuieşte cu o ambivalenţă a noţiunii de subiectivitate: pe de o parte, există o bună „subiectivitate” a gestului teologic, şi anume, cea legată de existenţa şi de manifestarea omului ca „persoană” în chipul personalismului dumnezeiesc trinitar; pe de altă parte, constatăm o rea subiectivitate, pătimaşă, ca fiind cea care se exprimă prin deformările pătimaşe ale raţiunilor „obiective” (adică a sensurilor încifrate de Dumnezeu în creaţia Sa, raţiuni a căror „lecturare” prin harul dumnezeiesc le arată vectori către Dumnezeu), şi care constituie „refracţiile adevărului celui unic în receptacole strâmbate de patimi, care sunt diferiţii indivizi.” ⁵

„După părinţii răsăriteni, adevărul nu este subiectivitate [...] ci cea mai obiectivă realitate. Pentru a-l afla trebuie, dimpotrivă, biruită orice subiectivitate. Desigur, adevărul nu se află pe o cale pur teoretică, printr-o raţiune care se detaşează de trăirea integrală a insului concret. O asemenea detaşare este cu neputinţă. O raţiune în sine, uniformă la toţi oamenii, nu se poate afla de fapt. Patimile au făcut-o alunecoasă. Iar în măsura despătimirii, ea sporeşte de la om la om în cunoaşterea adevărului obiectiv. Din acest punct de vedere, cunoaşterea depinde şi de o stare „subiectivă” a raţiunii. Dar subiectivitatea cea mai adevărată este cea mai conformă cu „obiectivitatea” adevărului. În omul care nu s-a purificat de patimi raţiunea e întotdeauna în slujba patimilor şi judecăţile ei strâmbă adevărul. Această „subiectivitate” păcătoasă trebuie biruită.” ⁶

Cu alte cuvinte, dacă omul oglindeşte curat pe Dumnezeu în conştiinţa Sa, el manifestă subiectivitatea cea bună ca gest de cunoaştere personală a lui Hristos, după cum dacă oglindeşte deformat pe Dumnezeu, această rău-subiectivă deformare alterează prezenţa Adevărului-Hristos care în Sine este „obiectiv” ca Unul necondiţionat de nimic din trăirea omului. De altfel, experienţa proprie spaţiului Bisericii mărturiseşte că omul nu prin raţiunea exprimată în logică formală şi dorit obiectivată prin renunţarea la ceea ce ţine de personal se poate împărtăşi din Dumnezeu, ci dimpotrivă, fiinţa întreagă primeşte împărtăşire din ceea ce Dumnezeu îi descoperă tocmai împlinindu-se sub aspect personal. Iată deci logica antinomică a unei deveniri întru Dumnezeu – Cel „obiectiv” prin excelenţă, ca Unul la adăpost de orice condiţionare a lumii, şi cu atât mai mult la adăpost de tot gestul de interacţiune om-Dumnezeu strâmbat „subiectiv” prin păcat – prin gestul împlinirii omului ca persoană, şi care poartă astfel „subiectivitatea” cea bună a exprimării sale ca „sine-însuşi” în lumina harului.

Bibliografie: 1. „Dă-mi inima ta”, cere Hristos omului. Inima fizică, închipuind-o deopotrivă pe cea duhovnicească, este centrul fiinţei umane - trup însufleţit. Constatăm în dezvoltarea embrionului încă din primele săptămâni de viaţă faptul minunat că trupul întreg apare şi se dezvoltă în jurul inimii; 2. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 213; 3. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 25; 4. Ibidem, p. 25; 5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 172; 6. Ibidem, p. 173.

A se vedea şi: obiectivitate, sacru

[ştiinţă]

Programul modernităţii dă naştere ştiinţei dorit transsubiective, care discerne între părere-opinie personală şi concluzie demonstrabilă, pe cea din urmă întemeindu-se tot gestul științific. Gestul modern al ştiinţei este lupta cu influenţele considerate nefaste ale subiectivităţii.

A se vedea şi: obiectivitate.