modern

modern/modernitate [știință]

„În cursul primei jumătăți a secolului al XIX-lea a apărut o sciziune ireversibilă între modernitate în sens de etapă în istoria civilizației occidentale – rod al progresului științific și tehnologic, al revoluției industriale, al valului de schimbări economice și sociale produse de capitalism - și modernitate în sensul de concept estetic. În privința celei dintâi, […] doctrina progresului, încrederea în posibilitățile benefice ale științei și tehnologiei, preocuparea pentru timp (un timp măsurabil, un timp care se cumpără și se vinde și care are, deci, ca orice altă marfă, un echivalent calculabil în bani), cultul rațiunii, idealul de libertate definită în contextul unui umanism abstract, dar și orientarea către pragmatism, către cultul acțiunii și al succesului [...] au fost susținute și promovate drept valori-cheie ale civilizației triumfătoare de clasa mijlocie. Dimpotrivă, cealaltă modernitate, […] modernitatea culturală este respingerea deschisă a modernității burgheze.”¹  

Referindu-ne la cea dintâi, al cărei sens îl evocăm prin conceptul de „modernitate” în întreaga lucrare de față ca relevant pentru înțelegerea raporturilor între gândirea științifică și cea tradițională, religioasă, remarcăm că modernitatea se traduce printr-o schimbare de paradigmă față de viziunea medievală, scolastică, printr-o nouă manieră de exercitare a rațiunii:

„Îndoiala sistematică și claritatea exprimării sunt considerate caracteristicile de bază ale gândirii moderne. Ele apar pentru prima oară și în mod tipic la filosoful francez René Descartes. [...] Pentru a ajunge la acele fundamente pe care se poate construi cunoașterea sigură (independent de dogme, de filosofia tradițională, de educație ș.a.m.d), Descartes se orientează după procedeele matematicii. [...] Premisa cunoașterii este procedeul metodic”²

Deopotrivă, metoda modernității face loc prin intermediul lui Galilei și Newton unor concepte noi („distanță”, „timp”, etc) prin care se poate produce trecerea de la estimările calitative ale științelor scolasticii la caracterul măsurabil și cuantificabil al investigației oferite de cele moderne. Istoricii culturii nu se sfiesc să vadă în revoluția modernității o „ceartă între antici și moderni”, care își are rădăcinile în

„disputele filosofico-științifice din secolele XVI-XVII care au condus la eliberarea rațiunii nu numai de tirania scolasticii medievale, ci și de cătușele la fel de restrictive impuse de ideologia renascentistă față de antichitatea clasică. [...] condamnă antichitatea – sau, mai degrabă, venerarea ei oarbă – pentru sterilitate în domeniul gândirii, iar în științe, pentru lipsa generală de metode adecvate”. ³

Modernitate înseamnă și „distanțarea și chiar îndepărtarea de autorități ca Biserica, statul, metafizica, de tradiție în general ; singura autoritate recunoscută este rațiunea (ratio).” ⁴

Omul epocii moderne este autonom, nesigur, autarhic. ⁵

Bibliografie: 1. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, ed. Univers, București, 1995, p. 46; 2. Maria Fürst, Jürgen Trinks, Manual de filozofie, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 62 ; 3. Matei Călinescu, op.cit., p. 32; 4. Maria Fürst, Jürgen Trinks, op.cit., p. 61; Ibidem, p. 61.

A se vedea şi: postmodernitate, rațiune.