Tradiție

[teologie] (din lat. traditio = predanie, transmitere)

Hristos a încredințat apostolilor, și prin intermediul acestora, ucenicilor Lui până la sfârșitul veacurilor, misiunea de a purta mesajul evanghelic lumii întregi, ca sursă vie de mântuire:

„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 18-20).

Înțelegem astfel creștinismul ca gest concret de deschidere a împărăției cerurilor în inima omului prin botez, respectiv ca creștere personală pe calea sfințeniei, urmând reperele predaniei dumnezeiești ale acelui „toate câte v-am poruncit vouă”. Predania lui Hristos nu este numai anamneză, cât taină care îmbrățișează din interior omul dăruindu-i simțirea duhovnicească a prezenței vii a lui Hristos „până la sfârşitul veacului”.

Tradiția sau predania Bisericii s-a transmis la început pe cale exclusiv orală. Ulterior se va face și prin cea scrisă, odată cu apariția Evangheliilor și a altor scrieri apostolice, și respectiv mai târziu a hotărârilor sinoadelor ecumenice, dogmelor, canoanelor, rânduielilor bisericești. Canonul Sfintei Scripturi va fi definitivat prin gest eclezial, prin recunoașterea de către Biserică a caracterului inspirat al scrierilor și demarcarea acestora de cele apocrife, în perioada primelor secole. Nașterea Scripturii în Biserică reprezintă deopotrivă nașterea Tradiției scrise a Bisericii, fără ca aceasta să însemne cu ceva că Tradiția s-ar epuiza de acum în forma ei scrisă și că cea transmisă pe cale orală (sau fixată mai târziu în scris) ar deveni perimată. Dimpotrivă, mărturiile cele mai vechi, ca cea a sfântului Vasile cel Mare în secolul IV, arată tocmai că

„printre dogmele și propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiția apostolilor, predate în chip tainic; dar, și unele și altele au aceeași putere pentru credință. [...] dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris, ca și când n-ar avea mare însemnătate, am greși păgubind Evanghelia în cele esențiale. De exemplu, [...] ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învățat să ne întoarcem cu fața către răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinți ne-au lăsat în scris cuvintele epiclezei, în timpul sfințirii pâinii sfintei Euharistii și al potirului binecuvântării? Nu ne mulțumim cu acele pe care le amintește Apostolul sau Evanghelia și de aceea înainte și după Euharistie zicem și altele, pentru că știm că au mare putere în săvârșirea tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untedelemnul ungerii și pe cel care se botează? ” ¹

Putem afirma că Sfânta Scriptură se naște din Sfânta Tradiție ca gest al Bisericii, de unde rezultă și autoritatea de netăgăduit a Tradiției în strânsă legătură cu cea a Scripturii pentru tot gestul omenesc căutător de mântuire. Tradiția și Scriptura sunt parte integrantă din Biserică.

„Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție nu trebuie concepute ca două realități opuse sau complementare. Sfânta Scriptură este parte integrantă din Sfânta Tradiție, care servește ca normă sau canon al Adevărului […] Acest fapt explică insistența ortodoxă asupra faptului că Sfânta Scriptură aparține Bisericii, Biserica fiind locul sau sfera Tradiției vii, locul de întâlnire dintre omenire și cuvântul dumnezeiesc.” ²

Bibliografie: 1. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt (cap. 27); 2. Pr. prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 45-46.

A se vedea şi: Biserica.