postmodernitate

postmodernitate (postmodernism) [știință]

Se vorbește de postmodernitate (postmodernism) cu precădere în artă și în literatură. Aceasta se face în înțelesul pentru unii de „față a modernității”¹, iar pentru alții de afirmare artistică revoluționară față de modernitate. Deși conceptul pare a privi puțin sau chiar deloc științele, remarcăm faptul că, din interiorul gestului artistic,  „[...] analizele mai cuprinzătoare ale problemelor postmodernismului includ, uneori, referiri la chestiuni și concepte epistemologice precum criza determinismului, locul hazardului și al dezordinii în procesele naturale, principiul nedeterminării al lui Heisenberg, problema timpului și, în special, a timpului ireversibil (a cărui recunoaștere a înlocuit celebrul model clasic al universului-ceasornic), viziunea lui Karl Popper asupra teoriilor științifice în lumina „falsificabilității” mai degrabă decât în cea a simplei „verificabilități”, „paradigmele” și „revoluțiile științifice” ale lui Thomas Kuhn.”²

Motivul este simplu, este din „încredințarea că asemenea schimbări în paradigmele științifice nu rămân lipsite de analogii la nivelul conștiinței artistice”. ³

Pe de altă parte, din interiorul filosofiei științelor, observăm că„epistemologia în sine, chiar și atunci când este pe deplin conștientă de variațiile istorice din câmpul cunoașterii, tinde să treacă dincolo de istorie, tratând cu seriozitate, de obicei, implicațiile transistorice sau aserțiunile teoriei. Așa se explică, poate, de ce se utilizează atât de rar în epistemologie concepte periodizante cum este postmodernismul.” ⁴

Această viziune nu se constituie nicidecum ca impediment la modul absolut, termenul este astăzi utilizat:

„[...] secolul XX a fost martorul apariției unor noi paradigme, unele acum deja bine stabilite, altele încă în gestație. Ieșite întâi de toate din studiul infinitului mic (fizica cuantică) și a infinitului mare (astrofizica), aceste noi paradigme sunt apoi apărute în logică, apoi în studiul vieții (biologie) și, în fine, în cel al conștiinței. [...] Convergența acestor noi paradigme permite […] a vorbi de o nouă paradigmă globală. Și aceasta este ceva foarte rar. Ultimul exemplu al unui astfel de fenomen este cel al trecerii de la lumea Evului Mediu la cea a Timpurilor moderne. Toate disciplinele au progresat – într-o perioadă lungă, și nu toate împreună – pentru a permite apariția unei noi sinteze, devenită astăzi știința clasică sau modernă. Și iată că acum asistăm la același fenomen: trecem de la modernitate la altceva, un altceva pe care îl numim câteodată „postmodernitate”.” ⁵

Deși terminologic „nouă știință” este mai răspândit decât „știință postmodernă”, remarcăm că conceptul de postmodernitate are meritul de putea semnala, fie prin intermediul gestului artistic, fie chiar al celui de tip filosofie a științelor, faptul că în științe o schimbare de paradigmă este pe cale să se producă. Postmodernismul pare a atrage atenția asupra efortului omului contemporan de a depăși schemele epistemologice rigide ale modernității, această „deconstrucție” (termen iubit de postmoderniști) putând oferi premisa unei înnoite înțelegeri a lumii. Iar aici teologia poate oferi repere în convergență cu căutările noii științe, care se arată incomparabil mai deschisă antinomicului și conștiinței limitelor din însuși interiorul demersului său față de tot demersul științei modernității.

Bibliografie: 1. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, ed. Univers, București, 1995, p. 222; 2. Ibidem, p. 225; 3. Ibidem, p. 225; 4. Ibidem, p. 227; 5. Jean Staune, Notre existence a-t-elle un sens?, ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2007, p. 43.  

A se vedea şi: modernitate.