scolastică

[teologie] (din lat. scholasticus = care aparţine şcolii)

Scolastica este la origine o metodă, o unealtă de studiu. Apare în învăţământul academic medieval propunându-şi să răspundă, prin intermediul raţiunii dialectice, dificultăţilor de tip contradicţie identificate în textele de filosofie, de teologie sau aparţinând altor discipline de studiu. Scolastica reprezintă un gest de speculaţie intelectuală fondat pe comentarii de text şi pe analiza raţională critică. Scolastica a fost dorită dintru început ca mediu de reconciliere între filosofia clasică şi teologie. Unii însă o privesc astăzi ca pe o iniţiativă mai amplă, fiind încercarea de a structura o cunoaştere unitară în care atât teologia cât şi diferitele ştiinţe sau filosofia să-şi găsească locul propriu într-un edificiu complet care să le cuprindă armonios pe toate.

Metoda scolasticii era următoarea: scholarul (auctor, lat. – autor) citea un text pe are îl supunea investigării critice de către ucenici. Făcea apel la surse complementare de informaţie despre materialul ales şi încercau împreună să identifice punctele de contradicţie între multiplele surse, emiţând păreri-sentințe (sententiae, lat. – sentinţe). Cercetau contradicţiile propunând „rezolvare” prin aprofundarea textului la nivel filologic şi logic. Ca sistem de predare, scolastica propunea lectio, o expunere făcută de profesor studenţilor fără îngăduinţă însă de feedback din partea studenţilor, respectiv disputatio, care constituie miezul metodei scolastice şi care presupunea o dispută intelectuală pro şi contra, pe marginea unui subiect ales. În mare, scolastica a produs două genuri de scrieri: quoestiones – se încerca prezentarea părerilor pro şi contra vis-a-vis de o întrebare centrală, respectiv summa – un sistem dorit exhaustiv de interogaţie-răspuns pe o problemă dată („summa theologica” a lui Toma d’Aquino îşi propunea o tratare exhaustivă a teologiei creştine).

Identificăm patru perioade ale scolasticii: 1. (sec. XI-XII) perioada descoperirii lucrărilor lui Aristotel (şcoala de la Chartres, Franţa); exegeza propunea studiul Scripturii sub aspect literal, alegoric, topologic şi anagogic; 2. (sec. XII-XIII) perioada de înflorire: operele lui Aristotel sunt traduse în greacă şi latină; 3. (sec XIV-XV) perioadă de maturitate; 4. (sec. XV-XVI) universităţile iezuite integrează metoda scolastică. La acestea perioade se adaugă încercările contemporane de resuscitare a scolasticii printr-o propusă neo-scolastică. Numele mari ale scolasticii sunt Anselm de Canterbury (renumit pentru eforturile sale de a oferi o apologetică manifestată ca evidenţă raţională a existenţei lui Dumnezeu), Thoma d’Aquino (cunoscut pentru Summa sa teologică), Pierre Abelard, John Duns Scot şi Bonaventura.

Scolastica este percepută dinspre teologia ortodoxă ca un dublu pericol: propune o integrare a vieţii teologice (artificializate prin academism şi transformate din gest liturgic în gest intelectual, critic) cu filosofia (cea aristoteliciană, în primul rând), amestecând competenţele specifice, respectiv separă teologia de viaţă, fapt care se traduce printr-o alterare fundamentală a chipului de vieţuire în Hristos, în măsura în care „una dintre principalele trăsături ale teologiei scolastice este preocuparea acesteia cu probleme în întregime străine de neliniştile omeneşti.” ¹

Într-o perspectivă ortodoxă, scolastica apare astăzi mai curând ca gest de dezertare de la chipul de teologhisire mărturisit de Părinţi decât ca demers pozitiv, de autentică teologie.

Bibliografie: 1. Părintele Philoteos Pharos, Înstrăinarea Ethosului creştin, ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 78.

A se vedea şi: patristică, neopatristică.