metodă

(din gr. methodos = urmărire, căutare, investigare potrivit unui plan)

[ştiinţă]

Metoda reprezintă acel ansamblu de procedee gândite în vederea atingerii unei finalităţi:

„Metoda răspunde întâi de toate la o chestiune practică înrădăcinată în experienţă: cum să procedezi pentru a atinge obiectivul propus? A defini sau a stabili o metodă presupune preconcepţia gândită a unui plan de urmărit [...] Observarea şi raţionalizarea se completează deci pentru a prescrie reguli ale unei conduite ordonate a gândirii şi a experienţei.” ¹

Atunci când finalitatea demersului de cunoaştere este de ordin ştiinţific, metoda reflectă în chip necesar exigenţele acestui mod de gândire, mod pe care Einstein îl numea „rafinare a gândirii curente”. Cristalizarea modului de gândire ştiinţific este strâns legată de cristalizarea metodologiei ştiinţelor:

„Metodologia ştiinţifică este unică şi invariantă: de la lucrările lui Galilei şi ale celorlalţi întemeietori ai ştiinţei moderne, ea nu s-a schimbat. Ceea ce nu va să însemne că într-o bună zi metodologia ştiinţifică nu se va schimba. Dar această schimbare nu va putea avea loc decât sub presiunea unei necesităţi absolute a faptelor experimentale, şi nu prin voinţa vreunui om de ştiinţă sau a vreunui filosof.” ²

Unicitatea metodologiei nu exclude însă adaptarea contextuală a metodei în funcţie de exigenţele fiecărei discipline în parte. „Spune-mi ce metodă folosesti, ca să-ţi spun ce ştiinţă eşti” este o posibilă ilustrare a modului în care metoda se personalizează, definind astfel disciplina.

„Experienţa dirijată sau experimentarea apare în şcolile de medicină din Alexandria (sec. III i. Hr.). La Renaştere, Galilei creează mecanica, devenită prototipul ştiinţelor fondate pe metoda experimentală sau arta de a cununa raţionamentul a priori cu inducţia care porneşte de la fapte observate sau provocate de o manieră repetată. [...] Decartes dezvoltă în Geometria sa (1637) metoda algebrică, aplicându-o la problemele geometrice şi ilustrează în acest fel principiul însuşi al unei metode: a putea fi aplicată la o multitudine de situaţii în mod formal asemănătoare.”³

Modernitatea este cea care ne obişnuieşte cu un demers ştiinţific centrat pe preocuparea privind siguranţa cunoaşterii. În acest sens, metoda pare a fi văzută de moderni ca garanţie a siguranţei cunoaşterii. Spre exemplu, în al său Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, Descartes sugera un program metodologic în vederea dobândirii acesteia, prin respectarea următoarelor reguli:

„Prima era de a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apărea astfel în mod evident; adică a evita cu grijă precipitarea şi prejudecata şi de a nu introduce nimic în judecăţile mele decât ceea ce s-ar prezenta clar şi distinct spiritului meu, neputând nicicum să fie pus la îndoială. A doua, a împărţi fiecare dificultate analizată în câte fragmente ar fi posibil şi necesar pentru a fi mai bine rezolvate. A treia, de a-mi conduce în ordine gândurile, începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a mă ridica puţin câte puţin, ca pe nişte trepte, la cunoaşterea celor mai complexe şi presupunând o ordine chiar între cele care nu se succed în mod firesc. Şi ultima, de a face peste tot enumerări atât de complete şi revizuiri atât de generale încât să fiu sigur că nu am omis nimic.” ⁴

Căutarea rigorii în gândire se va reflecta în metoda ştiinţei moderne. Această metodă este rezultat al unui proces istoric evolutiv care va presupune continua eficientizare şi critică a demersului de investigare în vederea obţinerii rigurozității și obiectivităţii maxime. Vorbim de o metodologie specifică ştiinţelor:

Datele obţinute pe cale experimentală (conform unei anume viziuni asupra felului în care trebuie „interogată” natura; aceasta viziune este tributară unui set de presupoziţii conceptuale şi metodologice general acceptate şi pe care Thomas Kuhn le numeste paradigmă) sunt asamblate cam în acelaşi fel în care sunt asamblate piesele unui joc de tip puzzle, punându-se în evidenţă relaţiile dintre ele. Pe baza unor modele, adică a unei structuri simbolice deja existente şi a cărei proprietăţi sunt cunoscute experimentatorului, respectiv prin utilizarea unor concepte deja existente (sau prin crearea altora noi) se construiesc teoriile ştiinţifice, care sunt propuse validarii. Teoria nu rezultă în mod determinist din datele experimentale, ci presupune actul creator al imaginării, al descoperirii unei coloane vertebrale pe structura căreia să se articuleze întreaga construcţie. De aici rezultă importanţa creativităţii ştiinţifice. Structura clasică a gestului ştiinţific este deci bucla recursivă date experimentale – concepte şi teorii a cărei „funcţionare” este favorizată de utilizarea unor structuri ajutătoare de tip analogic, de tip model. În fizica contemporana, modelul şi conceptul aduc înţelegerea.

Astăzi, cea care se ocupă cu examinarea critică a demersului ştiinţelor, interesându-se de metodele ştiinţelor şi de rezultatele lor, este filosofia ştiinţelor (mai precis, ramura sa numită metodologie). Sunt explorate astfel metodele prin care ştiinţele ajung la afirmarea adevărurilor lor, respectiv natura confirmării pe care o aduce evidenţa faţă de ipoteză sau gradul de încredere pe care îl pot presupune afirmaţiile ştiinţifice (falsificabile prin observarea unor noi date experimentale). ⁵  

Bibliografie: 1. Hourya Sinaceur, Méthode, în vol. Dictionnaire des concepts philosophiques, ed. CNRS Éditions – Larousse, 2006, p. 518; 2. Basarab Nicolescu, Ştiinţa, sensul şi evoluţia – eseu asupra lui Jacob Bohme, ed. Vitruviu, Bucureşti, 2000, pp. 85-86; 3. Hourya Sinaceur, op. cit., p. 519; 4. René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, ed. Academiei Române, 1990, p. 122; 5. The Cambridge Dictionary of Philosophy, ed. Cambridge University Press, USA, 1995, p. 610.

A se vedea şi: teorie, paradigmă.

[teologie]

Metoda răspunde la o chestiune practică înrădăcinată în experienţă: cum să procedezi pentru a atinge obiectivul propus. Dacă în ştiinţe ea a generat preocupări privind metoda de a conduce raţiunea şi de a căuta adevărul (a se vedea Descartes), în teologie metoda priveşte mai curând gestul de a ştii să te apropii de ţinta vieţii creştine care este dobândirea harului dumnezeiesc, care este sălășluire în Adevărul - Hristos, iar făptuirea o reprezintă asceza, rugăciunea.

„Ceea ce înţelegem prin asceză poate fi definit pe scurt ca nevoinţa şi lupta înţelegătoare duse de bună voie pentru atingerea desăvârşirii creştine. Însă desăvârşirea, aşa cum o gândim noi, nu încape în firea cea creată a omului, şi de aceea nu poate fi atinsă prin simpla dezvoltare a posibilităţilor acestei firi limitate luate în sine însăşi. Desăvârşirea noastră se află numai în Dumnezeu Însuşi şi este darul Duhului Sfânt (Mt. 5, 48). De aici se vede că asceza ca atare, la creştini, niciodată nu poate deveni ţel; ea este numai mijlocul, numai înfăptuirea libertăţii şi înţelegerii noastre pe calea atingerii darului lui Dumnezeu. [...] toată lucrarea nevoinţei noastre conduce către contopirea voii şi vieţii noastre cu voia lui Dumnezeu Însuşi. Înfăptuirea lor se atinge cu precădere prin rugăciune, şi de aceea, rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice.” ¹

Spre deosebire de ştiinţe, în teologie metoda nu constituie garanţia absolută a succesului, ca una care ajută (doar) întâlnirii vii şi libere între om şi Dumnezeu:

„Nu există reguli fixe şi invariabile, în mod necesar impuse celor care caută să se roage; şi, de asemenea, nu există nici o tehnică mecanică, fizică sau mentală, care să-L poată forţa pe Dumnezeu să-şi manifeste prezenţa. El Îşi oferă harul ca pe un dar gratuit şi nu poate fi câştigat automat printr-o metodă sau o tehnică (sublinierile noastre).“ ²

Metodologic, reperele cele mai cuprinzătoare şi mai precise privind viaţa duhovnicească le găsim în scrierile de spiritualitate creştină. Ele descriu treptele pe care le are de parcurs omul în drumul desăvârşirii sale în Hristos. În acest sens, mărturiile din experienţă ale celor mergători pe drumul sfinţeniei constituie tot atâtea jaloane pentru noi, cei următori lor, ele exprimă progresul pe drumul câştigării rugăciunii curate, şi, în acest sens, parcurgerea treptelor rugăciunii este deopotrivă expresie a treptelor devenirii întru Hristos. Există în literatura ascetică nenumărate scrieri privind avansarea pe drumul despătimirii şi al experierii harului dumnezeiesc, care sunt deopotrivă tratate privind practica rugăciunii. „Scara raiului” a sfântului Ioan Scărarul, „Metoda şi regula exactă” a lui Calist şi Ignatie Xantopol, ori „Cuvintele” sfântului Isaac Sirul sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute şi mai sistematice³. La ele se pot adăuga scrieri contemporane, cum sunt cele ale sfântului Siluan Athonitul, ale sfântului Serafim de Sarov, ale bătrânului (gheron) Iosif athonitul sau cele ale arhimandritului Sofronie de la mănăstirea din Maldon, Essex.

În concluzie, într-un mod similar preocupării carteziene din ştiinţe⁴, dar înlocuind „gândirea” cu „rugăciunea”, respectiv „adevărul” cu „Adevărul dumnezeiesc” (care este Hristos), metoda teologiei este metoda de a ştii să te laşi condus de rugăciunea inspirată de Sus pentru a te putea întâlni cu Adevărul dumnezeiesc.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 156; 2. P.S. Kallistos Ware, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă, ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 23; 3. Pr. Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992; 4. René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, ed. Academiei Române, 1990.

A se vedea şi: asceză, rugăciune.