asceză

[teologie] (din gr. askesis = exerciţiu, antrenament)

Scopul vieţii creştine este dobândirea harului, mărturiseşte sfântul Serafim de Sarov (şi, prin el, întreaga Tradiţie a Bisericii). Părinţii vorbesc de o curăţare lăuntrică a omului prin debarasarea de tot ce înseamnă praful şi mizeria neîngrijirii, a păcatului, a patimilor. Această lucrare poartă numele de asceză după numele eforturilor trupeşti ale atleţilor din vechime care căutau a se desăvârşi fizic. Asceza creştină nu este atât gest de competenţă umană făcută cu scopul unei oarecari ameliorări la nivel de trăire (somatică, psihologică), ci gestul întregii fiinţe (cu trupul, cu sufletul, cu tot ceea ce ţine de complexitatea fiinţei umane) de a se deschide prezenţei şi lucrării harului în virtutea căruia omul îşi poate vedea propria mizerie, şi deci o poate combate. Asceza cere prezenţa unui har (pregătitor), care asemeni Albei-ca-zăpada din poveste care curăţase căsuța înainte de a locui în ea, prepară sălăşluirea deplină a lui Dumnezeu în om, Cel care a configurat deja altarul inimii pentru prezenţa Sa veşnică prin taina Botezului.

„Apostolul Pavel compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte. Fără a folosi termenul, sfântul Pavel a folosit icoana vechilor exerciţii trupeşti pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în vederea dobândirii desăvârşirii. Clement Alexandrinul şi Origen introduc apoi şi termenii de asceză şi ascet. Treptat, termenii aceştia capătă în Răsărit un colorit monahal. Mănăstirile se numesc asketeria, locuri de exerciţiu, iar „ascetul” este monahul, cel care se străduieşte să obţină desăvârşirea prin observarea tuturor regulilor de înfrânare şi de curăţire de patimi. Origen dă numele de asceţi creştinilor râvnitori”¹.

Părinţii au văzut în ascetică partea activă a vieţii duhovniceşti, partea de efort de lepădare de patimi şi de căutare a lucrării virtuţilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma asceza ca fiind „omorârea morţii” din noi². Cu alte cuvinte, negarea în planul trăirii a negaţiilor cu care firea noastră a fost adăpată prin păcat este în fapt afirmaţia gestului de unire cu Dumnezeu. Astfel, aparentul gest negativ de a spune „nu” pornirilor de tot felul, în fond străine firii noastre, şi deci parazitare, este în fapt efortul pozitiv prin excelenţă prin care răspundem „da” sălăşluirii lui Dumnezeu în noi. Asceza duce către unirea tainică cu Dumnezeu, care este finalul drumului duhovnicesc și care poartă numele prin excelență de (teologie) mistică. Asceza este „mortificarea-de-viaţă-făcătoare”, după sfântul Simeon Noul Teolog, care sfârşeşte cu mistica – împropierea personală a Învierii.

„Nu există asceză propriuzisă înainte de har sau fără har (cf. Ps. 126, 1). Mai degrabă ea este pregătirea continuă pentru experierea intensă a harului deja primit. [...] Asceza este condiţia în care credinciosul păzeşte pârga Duhului Sfânt, pe care a primit-o prin harul Botezului, nestinsă, sau dacă aceasta s-a stins, o înviorează.” ³

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 7; 2. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 61, în vol. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. III, Sibiu, 1948, pp. 340-350; 3. Pr. Prof. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 38.

A se vedea şi: har.