rațiune

rațiune / raţionalitate / raționalism (din lat. rationalis = raţional)

[ştiinţă] :

Raţionalitatea se defineşte ca fiind „caracterul a ceea ce se supune legilor raţiunii, ceea ce poate fi cunoscut sau explicat prin intemediul raţiunii” ¹. Se vehiculează în acelaşi context distincţia între cunoaştere raţională şi cunoaştere revelată, sau între atitudinea raţională şi atitudinea pasională. Contrariul raţionalului este empiricul, iraţionalul, pasionalul, şi, deopotrivă, iraţionalizabilul, misticul.

“Kant distingea între uzajul teoretic şi uzajul practic al raţiunii. Această distincţie corespunde celei dintre ordinul cunoaşterii şi ordinul acţiunii. Atât pentu unul cât şi pentru celălalt ştiinţa este paradigmatică: pe de o parte ca formă de cunoaştere şi pe de alta ca formă de practică, ea apare ca domeniul prin excelenţă al raţionalităţii. [...] am putea spune că un demers raţional, atât în domeniul cognitiv cât şi în cel al acţiunii, este un demers acompaniat de o demonstrare a validităţii sau a legitimităţii sale conform unor criterii care pot să fie ele însele recunoscute ca acceptabile vis-a-vis de o eventuală critică.”²

Ce înţelege ştiinţa prin cunoaştere raţională? Cunoaşterea lumii, ca reflectare interioară a experienţelor din lumea fizică, presupune prelucrarea impresiilor din exterior cu ajutorul uneltelor de lucru ale minţii (spre exemplu, de tip concepte). Raţionalitatea ţine de buna utilizare a acestora şi este în general asociată unei logici. O prima condiţie de raţionalitate a unei cunoaşteri ştiinţifice cea a conformităţii demersului său cu o logică:

„Logica, în sensul cel mai strict, consistă într-o reducere a obiectului gândirii la un conţinut minimal, în care este prezent sau absent, şi în mod corelativ pentru propoziţia care semnifică acest obiect, adevărul sau falsul. Regulile raţionamentului logic garantează construirea unei propoziţii plecând de la o alta, păstrând valoarea de adevăr a propoziţiei de la care s-a plecat, şi în consecinţă, garantează că nu se va putea infera o propoziţie în acelaşi timp adevărată sau falsă“³.

Odată trasate regulile de raţionament, corespunzând unei legislaţii de inferenţe – prin inferenţă înţelegând o operaţie logică prin care admitem o propoziţie în virtutea legăturii sale cu alte propoziţii deja certificate ca valoare de adevăr – legislaţie formulată în multiple feluri de-a lungul istoriei, în funcţie de sistemul de logică propus, oricine, bazându-se pe o bună aplicare a regulilor, poate avea certitudinea derivării unor noi propoziţii-afirmaţii a căror valoare de adevăr sa fie cunoscută cu certitudine. Formalizarea matematică a logicii i-a extins posibilităţile de utilizare în câmpul ştiinţelor. În modernitate matematica devine principalul exportator de stabilitate şi garant de rigoare în rândul ştiinţelor. Faptul a condus la o matematizare a metodelor de cercetare. Prezenţa matematicii a permis ştiinţelor naturii atingerea unui grad de siguranţă pe care singure nu l-ar fi putut atinge⁴.

„Raţionalitatea înseamnă […] menţinerea proprietăţilor obiectelor şi revelare a semnificaţiilor mai profunde într-un univers mai întins în care anumite restricţii operatorii, percepute ca iraţionalităţi, au dispărut“⁵.

Fecunditatea gândirii ştiinţifice este dată printre altele de demersul său critic. Ea presupune un proces decizional care se reorientează în permanenţă printr-o căutare a principiilor şi proprietăţilor fundamentale ale obiectelor - provenind din lumea fizică sau definite la nivel strict conceptual - considerate. În acest sens, raţionalitatea demersului ştiinţific nu înseamnă în mod exclusiv logică. Chiar şi strict pe teritoriul matematicii, a produce un sistem între ale cărui componente există relaţii logice implică deopotrivă un demers creativ, inovator, un alt tip de gândire faţă de care „legislaţia de gândire” este subdeterminată. Vorbim mai curând de o tactică, de o strategie, de o proiecţie personală de iniţiativă şi de inventitate care poartă amprenta inconfundabilă a autorului şi pe care nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm ca fiind iraţională. Chiar şi iniţiativa acestei tactici se bazează pe fondul unei încrederi raţionale în posibilitatea descoperirii unor relaţii mai adânci între obiecte, fie ele reale sau imaginare, pe baza relaţiilor deja cunoscute. Or, rezultatul este avansarea în cunoaştere mai curând în salturi decât în dezvoltare lineară, sau mai curând prin schimbare de altitudine decât ca avansare orizontală, deterministă:

„Trecerea de la o teorie elementară de operaţii algebrice asupra numerelor la o algebră generalizată care manipulează obiecte supuse unor operaţiuni abstracte, definite prin proprietăţile lor formale, reprezintă o trecere nu în mod plat logică ci în mod mai larg raţională.”⁶

Cunoaşterea de tip ştiinţific este implicit mai tolerantă ca în trecut, nu în sensul negativ al unei scăderi în rigurozitate, cât în sensul pozitiv de creativitate, de asumare a dimensiunii de raţionalitate într-un orizont lărgit. De altfel, creativitatea şi inventivitatea par să fie valori inestimabile ale inteligenţei umane. Cercetările contemporane privind dezvoltarea inteligenţei artificiale, în cadrul cărora oamenii de ştiinţă şi-au propus, programatic, înţelegerea naturii inteligenţei umane, respectiv modelarea şi simularea inteligenţei umane cu ajutorul calculatorului, confirmă acest lucru. Eşecul lor s-a evidenţiat sub cel puţin două aspecte: în primul rând, s-a descoperit că înţelegerea trebuie să se limiteze mai curând la reconstituirea comportamentelor inteligente, iar reconstituirea nu înseamnă explicare, iar în al doilea rând simulatoarele de inteligenţă umană rămân sistematic în urma originalelor, fără posibilitate de egalare⁷. În plus, inteligenţa artificială nu poate simula creativitatea umană.    

În ceea ce priveşte problematica evaluării raţionalităţii în contextul persoanei umane, Gilles Gaston Granger distinge între evaluarea raţionalităţii unei proceduri de gândire şi cea a unui comportament. Prima se referă la înlănţuirea unor propoziţii în conformitate cu anumite reguli de gândire, în timp ce a doua raportează pe prima la un context mai larg de circumstanţe, de cauze şi de consecinţe. Omul se structurează nu numai printr-o dimensiune cognitivă, intelectuală, cât şi relaţională, comportamentală. Consecinţă firească, evaluarea comportamentală din perspectiva raţionalităţii devine o necesitate în multe domenii. De exemplu, în zona disciplinelor medicale, apariţia bioeticii, ca etică comportamentală cerută de dezvoltarea unor tehnologii noi privind începutul şi sfârşitul vieţii umane, afirmă această nevoie. Se reclamă intervenţia unor valori axiologice din afara ştiinţei pe care ştiinţa în sine nu le poate produce. Există şi raţionalităţi dependente de particularităţile anumitor discipline ştiinţifice. De exemplu, în economie raţionalitatea unei alegeri porneşte de la o exigenţă de tip utilitarist. O activitate economică poate fi formalizată conceptual prin modelare care să facă apel la un sistem matematic ca reguli de gândire şi de decizie. Este vorba în fapt de o raţionalizare, în sens speculativ, pe care Gilles Gaston Granger o consideră ameliorabilă prin raportare la datele concrete ale experienţei, la circumstanţe reale, deseori contradictorii, şi aceasta fără a plăti preţul unei ieşiri din raţionalitate. Un alt exemplu este raţionalitatea de tip tehnic care este analizarea unui comportament în vederea evaluării rezultatului concret faţă de succesul scontat. Principiile acestei raţionalităţi sunt principii ale gândirii de factură ştiinţifică în complementaritate cu criterii de eficienţă economică, de tipul cum să obţinem rezultatul scontat la preţul cel mai bun. Şi exemplele pot continua.

În acest context, înţelegem de ce în câmpul reflecţiei asupra raţionalităţii din spaţiul ştiinţelor s-a introdus o distincţie între raţiunea teoretică şi cea practică. Cea teoretică oferă norme şi legi de comportament, cea practică vizează aplicarea lor. Un comportament nu poate fi raţional dacă ignoră realitatea concretă a contextului în care acesta se desfăşoară. Această realitate este cu siguranţă cu mult mai complexă decât cea analizată la nivel de gândire. De aceea ştiinţa nu se sfieşte să accepte astăzi o axiologie, o scală de valori care să ofere repere comportamentale. Pentru omul de ştiinţă, substratul acestei axiologii îl poate constitui un sistem de referinţă de factură filosofică, şi aceasta într-un mod similar felului în care omul credincios face apel la sistemul de referinţă pe care se fundamentează trăirea religioasă. În toate cazurile apare ideea de evaluare a comportamentului, respectiv nevoia identificării unui sens pozitiv, unui „bun simţ” comportamental. În societatea contemporană, răspunsul la nivel de principii este dat de etică, în timp ce răspunsul la nivel de acţiune ţine mai curând de morală. Particularitatea eticii alese implică particularitatea comportamentală, mai ales astăzi când asistăm la dezvoltarea unei pluralităţi de etici.

Exercițiul rațiunii în înțelesul de izvor unic al cunoașterii autentice și certe poartă numele de raționalism. Raționalismul reprezintă acea ideologie manifestă prin intermediul gestului de unilateralizare a omului, de accentuare a dimensiunii sale de „creier” în detrimentul celorlalte, prin ignorarea deliberată a complexității de manifestare și de trăire a ființei umane în raport cu lumea.

Bibliografie: 1. Le Petit Robert – dictionnaire de la langue française, ed. Dictionnaires le Robert, Paris, 2000, p. 2100; 2. Jean Ladrière, Rationalité, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, p. 799; 3. Gilles Gaston Granger, Rationalité et raisonnement, în: Qu’est que la vie ? - Université de tous les savoirs, sous la direction d’Yves Michaud, ed. Odile Jacob, iunie 2000, vol. I, p. 216; 4. Albert Einstein, Cum vad eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, p. 31; 5. Gilles Gaston Granger, op.cit., p. 217; 6. Ibidem, p. 217; 7. Daniel Parochia, L’expérience dans les sciences : modèles et simulation, în : Université de tous les savoirs, vol. I - Qu’est-ce que la vie ?, ed. Odile Jacob, p. 201.

A se vedea şi: cunoaştere, axiologie, iraţional.

[teologie]: 

Teologia se preocupă cu fiinţarea omului şi nu atât cu cugetarea sa. În consecinţă, raţionalitatea teologică nu poate fi circumscrisă unui demers intelectual, ea priveşte omul întreg. Deseori percepută ca ruptură, distincţia, şi, în sens larg, relaţia dintre gestul teologiei, care este gestul credinţei, şi gestul raţiunii poate fi înţeleasă în contextul întrebării: este credinţa o manifestare raţională? (şi dacă da, ce fel de raţionalitate implică?) Întrebarea este cu atât mai pertinentă cu cât constatăm că, începând cu modernitatea, în ochii multor actori din spaţiul ştiinţelor răspunsul pare a fi „nu”. Poziţiile pozitivistă sau scientistă ilustrează în acest sens un veritabil sistem de gândire.

Teologia nu se preocupă în a judeca corectitudinea unei gândiri raportată la legislaţia unei logici anume. Demersul credinţei nu este logic, ci teo-logic, adică într-o logică de adecvare a comportamentului uman vis-a-vis de prezenţa lucrătoare a harului dumnezeiesc. Teologia priveşte raţiunea în legătură directă cu manifestarea existenţială. Teologia se ocupa de persoană, a carei complexitate de manifestare este infinit mai mare decât registrul simplei gândiri. Axiologia teologiei nu este edificarea întru o morală, ci urmăreşte umplerea cu prezenţa lui Hristos. Iată de ce o diferenţă fundamentală între raţionalitatea de tip ştiinţific şi cea de tip teologic este că prima lucrează la nivelul orizontalei, în spaţiul puterilor naturale (declinându-şi în general competenţa în a investiga fenomenul teologiei, pentru ea teritoriu prin excelenţă al iraţionalului, sau cel puţin al iraţionalizabilului), în timp ce a doua se orientează pe verticala harului dumnezeiesc, adică dincolo de omenesc. De aceea şi devenirea în registrul fiinţării este în sens teologic nu atât intensificare a capacităţii forţelor intelectuale, chemate la performanţa lor maximă, cât împlinire a întregii persoane printr-un mod de fiinţare pe care Părinţii nu ezită să îl numească „îndumnezeire”.

Scrierile trăitorilor ortodocşi descriu trei mari etape ale vieţii spirituale. Prima este cea a despătimirii, respectiv a lucrării virtuţiilor. Este etapa activă de asceză, de eliberare a sufletului de „mişcările neraţionale ale puterilor sufleteşti”, după cum observă sfântul Maxim Mărturisitorul. Este curăţirea omul lăuntric de comportamentele pervertite şi iraţionale care sunt contraziceri ale firii sale raţionale, respectiv angajarea într-o lucrare de virtute. Este deopotrivă renunţarea la inventarea pătimaşă a unor false raţionalităţi, dictate de o voinţă alterată de poftă:

„Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunii lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Sfântului Duh”¹.

A doua etapă este cea a contemplării lui Dumnezeu prin intermediul lumii, o deslușire a prezenţei Sale în lume prin intermediul raţiunilor care o configurează, care o structurează. Sfântul Maxim vorbeşte de existenţa unor raţiuni obiective care sunt independente de intervenţia noastră, subiectivă, şi care îşi au atât originea, cât şi sensul şi împlinirea în Dumnezeu, Raţiunea supremă, care le este principiu unitar şi unificator. Apropierea de Dumnezeu nu se realizează în om printr-un gest în afara raţiunii, ci presupune un îndelungat exerciţiu al raţiunii în cunoaşterea sensurilor lucrurilor cu ajutorul harului:

„[...] faptul că după sfinţii Părinţi, pentru descoperirea raţiunilor din lucruri se cere o îndelungată purificare de patimi şi un îndelungat exerciţiu, ne arată că nici raţiunea, în înţelesul ei comun, nu este aceea care sesizează „raţiunile” lucrurilor, şi, prin ele, pe Dumnezeu, ci e vorba de o raţiune care se exercită şi prin alegerea faptelor raţionale cerute de poruncile dumnezeieşti şi prin „raţionalizarea” treptată a omului, dobândită prin virtuţi” ².

Viaţa de pocăinţă, de reconsiderare continuă a înţelegerii prin operarea unor deschideri tot mai profunde către ceea ce Îl mărturiseşte pe Dumnezeu în creaţia Sa duce pe om în proximitatea întâlnirii cu Creatorul său. Cunoaşterea lui Dumnezeu la măsurile mari înseamnă unire cu El şi trăire la cote dumnezeieşti. Ea este raţională dar prin depăşire a oricărei raţionalităţi, întrucât:

„Unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş [...] nu este o stare dobândită pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale din lucruri”³.

Sfantul Grigorie Palama nu ezită să o numească neştiinţă, nu în sensul de lipsă, ci în sensul de supraabundenţă. Nu este o absenţă a inteligibilităţii, ci o revărsare de inteligibilitate care umple mintea şi se revarsă încă şi peste puterile ei. Este deci cunoştinţă, şi în acelaşi timp nu mai este ca una ce a ieşit din categoriile cunoaşterii raţionale cu care este obişnuit omul în coordonatele puterilor sale naturale. În unirea cu Dumnezeu mintea noastră iese afară din sine şi se uneşte cu Dumnezeu ca una devenită „mai presus de minte”, spune sfântul Grigorie Palama.

Raţionalitatea, în sens teologic, este legată deci de asumarea existenţială, personală, si deci subiectivă, a efortului de lepădare de patimi, văzute ca trepte de supremă iraţionalitate, şi de câştigare a virtuţiilor, văzute ca trepte de devenire întru raţionalitate. Este ceea ce caracterizează efortul ascetic de lepădare tot mai profundă a iraţionalităţii exprimate comportamental prin patimă, respectiv de adâncire într-o supraraţionalitate a prezenţei harului şi care conduce trăirea umană la o depăşire a facultăţilor naturale până la puterea de manifestare a harismelor Duhului Sfânt. Omul iraţional este omul pătimaş, iar raţionalizarea lui nu se poate face decât prin intrarea într-o viaţă a harului, ca structurare personală către sfinţenie. Este drumul către personalizare, ca ieşire din uniformitatea somaticului, animalicului, către devenirea întru persoană umană, unică şi irepetabilă. Sfinţenia este prin excelenţă starea trăirii raţionalităţii dumnezeieşti.

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 12; 2. Ibidem, pp. 167-168; 3. Ibidem, p. 12.

A se vedea şi: cunoaştere, metodă.