morală

[teologie]

Încă din antichitate asistăm la emergența cugetării de tip „filosofie morală”, aceasta reprezentând acea căutare la nivel de comportament uman care împlinește reperele unei axiologii (scări a valorilor umane). Diferența între teologia morală creștină și filosofia morală constă în antropologia diferită pe care cele două o au la bază. Spre deosebire de orice filosofie, care se raportează la un sistem de valori construit intelectual, teologia morală raportează pe om la modelul dumnezeiesc care este Hristos, cerând omului făptuirea care să ducă la asemănarea cu El.

Dacă lumea academică ortodoxă contemporană cunoaște o disciplină teologică numită „morală”, care „expune condițiile vieții morale creștine (legea morală, conștiința și libertatea), cum și doctrina, în forma analitică, despre păcate și virtuți”¹, această expunere nu poate fi disociată de studiul la nivel de trăire al spiritualității ortodoxe, care privește „procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii în Hristos, prin curățirea de patimi și prin dobândirea virtuților”².

Astfel că, „în lumina spiritualității ortodoxe, morala creștină nu mai apare ca o simplă împlinire a unor datorii impuse de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viața aceasta nu-l duc nicăieri, ci îî asigură doar mîntuirea ca răsplată viitoare. Creștinul crește în Dumnezeu încă în cursul vieții acesteia, căci împlinirea acestor porunci efectuează o transformare treptată în ființa lui, sau o umplere a lui de prezența lucrătoare a lui Dumnezeu”.

Teologia este departe de a putea fi rezumată la o morală, deși poate fi identificată prin raportare la filosofie și această dimensiune a sa. Teologia este fundamental înviere în Hristos, adică intrare sub „legea harului” care este gustarea libertății în duh de care se bucură cei care devin fii lui Dumnezeu prin înfierea harului. Morala creștină privește în fapt nu împlinirea unui set de reguli, care fie ele oricât de avansate „moral” rămân infinit minuscule față de măreția și demnitatea chemării adresate de Dumnezeu omului, de devenire progresivă întru „îndumnezeirea” sa. Dacă morala filosofică îmbunătățește pe om prin competențe omenești, teologia îl duce la îndumnezeire, care reprezintă participare la viața pe care însuși Dumnezeu, „Tatăl nostru”, o trăiește.  

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 5; Ibidem, p. 5; Ibidem, p. 5.

A se vedea şi: etică, spiritualitate.