inteligibilitate

[ştiinţă]

„Succesul metodei ştiinţifice care conduce la descoperirea secretelor naturii este atât de surprinzător, încât ne poate împiedica să ne dăm seama de cel mai mare miracol: funcţionarea ştiinţei. Toţi oamenii, incluzând pe oamenii de ştiinţă, iau ca firesc faptul că trăim într-un univers raţional şi ordonat, supus unor legi precise pe care raţiunea umană trebuie să le descopere. În acelaşi timp, motivul acestei stări de lucruri rămâne un mister care ne uimeşte [...] Faptul că ştiinţa funcţionează, şi că funcţionează atât de bine, indică ceva extrem de semnificativ în organizarea cosmosului.” ¹

Omul de ştiinţă crede în raţionalitatea, si respectiv în inteligibilitatea lumii în care trăiește. Aici cuvântul „crede” se exprimă cel mai adesea sub forma unei convingeri lăuntrice, a unei încrederi, a unui crez intim cum că ştiinţa „funcţionează” (evident, este limpede că rezultatele acesteia de la modernitate încoace o confirmă). „Credinţa” aceasta este gest de curaj de a înfrunta o realitate care se arată complexă, şi pe care nu ai certitudinea că o vei înţelege, deşi trăieşti totodată nădejdea descoperirii semnificaţiei ei profunde. Einstein afirma această „credinţă” ca pe o uimire fundamentală: „ceea ce va rămâne veşnic neinteligibil în privinţa lumii este inteligibilitatea ei”. Totalitatea experienţelor noastre senzoriale este de aşa natură încât poate fi ordonată prin gândire, prin „operaţii cu concepte şi prin crearea şi aplicarea anumitor legături funcţionale între acestea, precum şi prin coordonarea experienţelor senzoriale cu conceptele”. Acest fapt, pe care Einstein îl vede a nu putea fi înţeles niciodată² (afirmaţia este făcută strict din interiorul registrului ştiinţei) dă mărturie asupra unei problematici a inteligibilităţii în fapt necircumscriptibile gestului științei. Faptul că raţiunea noastră funcţionează ordonând interacţiunea noastră cu lumea nu implică în mod necesar şi explicaţia de ce funcţionează. Sau dacă o implică, o implică într-un registru limitat. Interogarea într-un alt registru, mai profund, la nivel de fiinţare, este poate mărturia de care demersul ştiinţei are nevoie pentru a se depăşi pe sine într-o înţelegere mai cuprinzătoare. Revenind însă, cert este faptul că constatăm pur şi simplu, şi avem încredere, că explicarea prin demers raţional este eficientă, că a funcţionat şi că funcţionează. Charles Townes, laureat al premiului Nobel în fizică, afirma această încredere într-o realitate unică şi obiectivă, care se manifestă printr-o ordine accesibilă înţelegerii tuturor, ca gest de „credinţă”:

„Omul de ştiinţă are nevoie de credinţă atunci când se pune pe lucru, şi de o credinţă încă şi mai mare pentru a duce la bun sfârşit muncile cele mai dificile. De ce? Pentru că trebuie să se angajeze personal în a crede că există o ordine în univers şi că spiritul uman, şi în fapt propriul său spirit, e capabil să înţeleagă această ordine. Fără această credinţă nu ar fi existat nici un interes sa încerci să înţelegi o lume presupus dezordonată şi incomprehensibilă. O astfel de lume ne-ar fi dus la epoca superstiţiilor, când omul gândea că forţe capricioase manipulează universul său.” ³

Este ceea ce butada lui Einstein, gravată în holul Universităţii din Princeton, subliniază: „Dumnezeu este subtil, însă nu maliţios”. Cu alte cuvinte, complexitatea şi dificultatea pe care le experimentăm în lume nu exprimă nicidecum arbitrariu şi lipsă de logică. Dacă însă fizica clasică ilustra la nivel de concept o inteligibilitate oarecum accesibilă (Galilei şi Decartes postulează implicit că descrierea lumii fizice poate fi făcută prin utilizarea exclusivă a unor noţiuni atât de simple încât nu au nevoie de explicaţie), să remarcăm că efortul cercetătorilor din fizica contemporană duce la o reconsiderare a inteligibilităţii descoperibile prin prisma unor noi concepte (conceptele de câmp electric sau magnetic nu sunt noţiuni familiare înţelegerii curente), deseori revoluţionare:

„În ochii multora, ai celor mai mulţi [...] ştiinţa este o activitate care, ca principiu, seamănă celei a unui băieţel care descoperă ceasul bunicului său – nu un ceas cu quarţ, ci un ceas vechi, cu resort – şi pe care, din curiozitate, îl deschide încercând să înţeleagă cum funcţionează. Bineînţeles că acest băieţel îşi va da repede seama că funcţionarea ceasului este foarte complexă, şi că pentru a putea observa bine ce rotiţe apasă asupra altora trebuie privit cu luare aminte şi reflectat cu atenţie. Efectiv, la fel se petrece în ştiinţă când întâlnim structuri complexe, sau formule chimice complicate [...] Pe de altă parte, în explorarea acestui mic băiat, există un remarcabil element de simplitate, acela că nu trebuie să descoperi conceptele care servesc înţelegerii. Roţile dinţate sunt obiecte solide şi atât el cât şi strămoşii lui au dispus de ele neîncetat [...] în multe din domeniile ştiinţei se întâmplă la fel, cercetătorii nu au de inventat conceptele care le sunt utile [...] Într-o mişcare lentă mai întâi, şi care s-a accelerat între timp, fizica ne-a învăţat că spiritul uman poate depăşi conceptele familiare şi că trebuie să o facă neapărat.” ⁴

Noua înţelegere fizică tranşează radical la nivel conceptual. Vechile cărămizi conceptuale sunt perimate în înţelegerea care se cere adecvată noilor exigenţe. Obiectul cuantic, „unitate” în lumea „infinitului mic”, nu mai seamănă cu obiectul clasic deoarece este şi câmp şi materie. El reacţionează într-un mod pe care-l putem caracteriza cu uşurinţă de „straniu” faţă de tot ceea ce cunoşteam în fizica clasică. Este non-localizabil (există o probabilitate să-l putem întâlni în multiple locuri), „apare” şi „dispare” după o logică nouă, nu-i putem ştii cu precizie poziţia şi viteza din raţiuni care nu ţin de insuficienţa aparatelor, ci de o neputinţă fundamentală intrinsecă investigării la acest nivel.

„Accelerăm doi protoni. Fiecare are o anumită mişcare, o anumită viteză, şi deci o anumită energie. Îi facem să se întâlnească, apoi se separă din nou. După şoc, constatăm că cei doi sunt intacţi, dar că apar deopotrivă şi alte particule, care sunt particule întregi, cu masă, sarcină electrică, şi care au fost create în momentul coliziunii, sub acoperirea energiei totale a protonilor incidenţi. Fenomenul este conform legii E=mc² de echivalenţă masă-energie. Dar dacă vrem să descriem ce s-a întâmplat prin conceptele clasice trebuie spus că mişcarea protonilor incidenţi a fost transformată în particule. Ori, o mişcare este o proprietate a obiectelor, şi în consecinţă am evoca aici o transformare a unor proprietăţi de obiecte în obiecte. [...] A evoca o astfel de transformare poate părea la fel de absurd cu a zice că [...], în coliziunea dintre două taxiuri, ele reapar intacte iar mişcarea lor a fost transformată în patru, cinci, şase ... alte taxiuri! Aceasta pentru a înţelege că cu adevărat fizica modernă este o depăşire necesară a conceptelor familiare.” ⁵      

Revoluţia la nivel de concept să însemne oare că realitatea, în profunzimile ei, este neinteligibilă, sau mai puţin inteligibilă decât ceea ce lăsa să se întrevadă fizica clasică?

„Este lumea, deci, [...] inteligibilă? La această întrebare cred, cel puţin, că putem raspunde de o manieră nuanţată dar netă. Daca prin „lume” înţelegem lumea acţiunii umane, realitatea empirică, răspunsul este „da”: această lume este inteligibilă, şi, graţie ştiinţei, progresăm în fiecare zi în a o cunoaşte. Dacă însă prin lume înţelegem o natură ca la Spinoza – care este în sine, sau prin sine, independentă de facultăţile noastre – atunci răspunsul este nu.” ⁶

Dezbaterea rămâne deschisă: inteligibilitatea lumii, în ce cheie de lectură o citim?

Bibliografie: 1. Paul Davies, God and the New Physics, Dont, Londra, 1983, p. IX; 2. Albert Einstein, Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 100-101; 3. Charles Townes, La convergence entre la Science et la Religion, în: Convergences – numéro special: Science & Réligion, 2000, Université Interdisciplinaire de Paris, p. 10; 4. Bernard d’Espagnat, Physique conteporaine et intelligibilité du monde, PhiloScience (pour une exploration philosophique de la science contemporaine), Université Interdisciplinaire de Paris, no. 1 (hiver-printemps 2004-2005), pp. 3-4; 5. Ibidem, pp. 4-5; 6. Ibidem, p. 10.

A se vedea şi: raţionalitate.

[teologie]

Ochii credinţei sunt ochii care contemplă universul întreg în mărturia sa de creaţie a lui Dumnezeu. Or, opera reflectând autorul, exprimându-l, creştinul se serveşte de gestul de cunoaştere şi de aprofundare a operei (lumii întregi) pentru a se întâlni cu Creatorul său. Nu este de mirare că, teologic, „lecturarea” lumii vădeşte inteligibilitate în măsura în care lumea întreagă este structurată de Dumnezeul cel inteligibil prin lucrarea harului, şi, deopotrivă, în măsura în care omul, făcut după „chipul şi asemănarea Sa”, manifestă o structură adaptată dialogicului cu creaţia întreagă şi cu Dumnezeu Însuşi. Inteligibilitatea în lectură teologică poartă deci o dublă fundamentare: prin Creatorul inteligent, Dumnezeu, Care se oglindeşte în opera sa care este lumea și deopotrivă prin inteligenţa şi inteligibilitatea operei care mărturiseşte iconic pe Creator, respectiv prin capacitatea inteligentă a observatorului (omului) de lecturare a operei și deopotrivă de dialog cu Autorul prin intermediul ei.

„Înţelegerea” lui Dumnezeu nu aparţine însă (numai) inteligenţei, ci omului întreg, fiinţial, respectiv lucrării harului care dă inteligenţei posibilitatea de a depăşi hotarele firii (şi inimii de a face gestul adeziunii lăuntrice cu Cel care i se descoperă ca iubire). „Înţelegerea” lui Dumnezeu ca trăire lăuntrică a tainei descoperirii interlocutorului – Părintelui celui viu provoacă deopotrivă la lecturarea lumii ca „mesaj” dinspre Dumnezeu către om. De asemenea, „înţelegerea” creaţiei prin gestul ştiinţei luminat de har este drum către „înţelegerea” Creatorului. Opera şi Autorul se mărturisesc reciproc, iar omul este chemat să le înţeleagă, să se împlinească el însuşi prin cunoaşterea acestora. Cartea Creaţiei şi Cărţile revelate (Biblia, scrierile Părinţilor) dau mărturie despre acelaşi autor, Dumnezeu. Realismul teologic ne obligă totodată să înţelegem în ce măsură catafatismul şi apofatismul exprimă adâncul gestului omenesc la întâlnirea cu lumea şi cu Dumnezeu: inteligibilitatea lumii este expresia inteligibilităţii lui Dumnezeu, care se arată inteligibil fiind în acelaşi timp mai presus de toată inteligibilitatea. Inteligibilitatea lui Dumnezeu este lucrarea harului care ni-L „tâlcuieşte” pe Dumnezeu astfel încât să-L putem primi la măsurile înţelegerii noastre. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de existenţa unor raţiuni obiective care sunt independente de intervenţia noastră, subiectivă, şi care îşi au atât originea, cât şi sensul şi împlinirea în Dumnezeu, Raţiunea supremă, care le este principiu unitar şi unificator, şi care structurează „din interior” creaţia. Apropierea omului de Dumnezeu nu se realizează printr-un salt în afara raţiunii, ci după un îndelungat exerciţiu al raţiunii în cunoaşterea sensurilor lucrurilor¹. În urma acestei exersări, omul ajunge la ultima etapă, a contemplării nemijlocite a lui Dumnezeu, etapă în care raţiunea face un salt în afara posibilităţilor ei naturale (apofatismul „copleşeşte” aici catafatismul). Dumnezeu o umple cu un har care o ajută să pătrundă o „prezenţă” inaccesibilă altfel. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă „vedere” a Lui, „unire” cu El, „trăire” la cote dumnezeieşti. Ea este raţională, dar în sensul de depăşire a oricărei raţionalităţi, întrucât:

„Unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş [...] nu este o stare dobândită pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii [...] înţelesurilor raţionale din lucruri.” ¹

Sfantul Grigorie Palama nu ezită să o numească neştiinţă dar nu în sensul de lipsă, ci în sensul de supraabundenţă. Nu este o absenţă a inteligibilităţii, ci o revărsare de inteligibilitate care umple mintea şi se revarsă încă şi peste puterile ei. Este deci cunoştinţă şi în acelaşi timp nu mai este, ca una ce a ieşit din categoriile cunoaşterii raţionale cu care este obişnuit omul în coordonatele puterilor sale naturale. În unirea cu Dumnezeu mintea noastră iese afară din sine şi se uneşte cu Dumnezeu ca una devenită „mai presus de minte”, spune sfântul Grigorie Palama.

Bibliografie: 1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă – ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 12.

A se vedea şi: îndumnezeire, vedere, har.