înţelegere

[ştiinţă]

Căutarea ştiinţei este înţelegerea lumii la nivel fenomenologic. Viziunea asupra naturii la un moment dat în istorie se arată a fi în strânsă legătură cu felul în care este asumat de către omul de ştiinţă gestul înţelegerii fizice:

„Teoriile revoluţionare ale secolului douăzeci, teoria relativităţii şi teoria cuantică, au avut impact asupra noţiunii de înţelegere fizică. Grosier vorbind, înţelegerea fizică este interpretarea de către omul de ştiinţă a datelor empirice. Este de aşteptat a se construi o viziune coerentă asupra Naturii. Noile idei privind înţelegerea fizică sunt conectate cu noile viziuni asupra Naturii.” ¹

Dacă în perioada de început de modernitate ştiinţa credea că adevărul lucrurilor poate fi atins într-un mod proporţional cu nivelul de claritate al metodei (Descartes), viziunea asupra înţelegerii ştiinţifice va parcurge între timp un drum al maturizării, stimulată fiind de exigenţele noii fizici. Astfel, Heisenberg vedea în înţelegerea fizică „reducerea complexităţii fenomenelor la câteva concepte generale, de bază”, şi o asocia cu „capacitatea cuiva de a se detaşa de vechile concepte” atunci când noi domenii ale experienţei se cer a fi luate în consideraţie. Simplitatea şi claritatea conceptelor este esenţială.

„Am înţeles un grup de fenomene atunci când am găsit conceptele corecte pentru a descrie aceste fenomene [...] întotdeauna simplitatea conceptelor este cea care convinge de corectitudinea lor în raport cu înlănţuirea de experimente complicate. În general, într-un nou domeniu, experimente multe şi variate pot fi efectuate; dacă toate acestea permit o descriere prin aceleaşi simple şi noi concepte, aceste concepte pot fi considerate a fi cele corecte.” ²    

Heisenberg respingea asumarea înţelegerii fizice în sens de predictabilitate. Odată cu Maxwell şi Hertz, în fizică se va considera ca principal vehicul al înţelegerii modelul ³. În chip similar, Erwin Schrödinger va concepe sarcina înţelegerii ca fiind în mod intim legată de „abilitatea umană de a construi modele conceptuale”⁴, după cum pentru Einstein „înţelegerea în fizică este câştigată atunci când modele apropriate sunt disponibile. Modelele apropriate trebuie să fie compatibile cu evidenţa. Raportarea structurii modelului la datele empirice trebuie să fie fezabilă şi justificabilă.” ⁵

În acest context, există autori contemporani care vorbesc de o distincţie între explicație şi înţelegere. Dacă înţelegerea este asociată cu abilitatea de a construi un model, explicaţia este văzută ca derivare simplă de propoziţii particulare pornind de la legi generale. Teoria generează explicaţie în timp ce modelul generează înţelegere.

Bibliografie: 1. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, p. 4; 2. Werner Heisenberg, The concept of „understanding” in theoretical physiscs, apud. Friedel Weinert, op. cit., p. 79; 3. Friedel Weinert, op. cit., p. 4; 4. Ibidem, p. 80; 5. Ibidem, p. 84.

A se vedea şi: model, cunoaștere, înțelegere.

[teologie]

Înţelegerea teologică presupune nu atât o informare despre, cât o împărtăşire din viaţa lui Dumnezeu:

„Biserica – şi aş zice cultura Bisericii – nu ţine de a informa pe orişicine. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului. Împărtăşind omului ceva din viaţa Lui”, omul [...] „merge nu ‚studiind’, ci trăind, merge până unde, într-o bună zi, va şti toate câte ştie Dumnezeu.” ¹

Această viziune gnoseologică este raţiunea duhovnicească pentru care teologia poate fi cu greu acceptată ca simplu proces intelectual de devenire la nivelul minţii întru înţelegere, odată ce gestul fundamental de teologie este cel de împărtăşire întru fiinţă:

„Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte [...] Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup. [...] Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dumnezeu dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. [...] A crede că Dumnezeu există este un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.” ²

„[...] în afara realei experienţe de Dumnezeu, simpla documentare intelectuală nu duce la ceea ce este adevăratul sens al religiei: cunoaşterea fiinţială a Celei dintâi Fiinţe, adică Dumnezeu, „cunoaştere” ca pătrundere în însuşi Actul Fiinţei veşnice.” ³

Teologia este starea omului care petrece în Dumnezeu. Mărturia arhimandritului Sofronie despre părintele său Siluan era că „[...] cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar, sau din academie, sau aşa ceva [...] ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el, şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare [...].”⁴

Această stare nu este însă rezultatul unei debilităţi voite a compartimentului intelectual, ci dimpotrivă, este roada răstignirii minţii în ceea ce priveşte modul autonom de funcţionare spre a se petrece cu ea învierea prin care harul îi devine putere şi călăuză către înţelegerea mai presus de fire. La aceste măsuri se ajunge pe drumul ascezei: „Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunii lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Sfântului Duh.” ⁵

Teologia este trăirea „întru celălalt” prin iubire. Acest „întru” face ca tu să fii prezent în celălalt precum celălalt întru tine, iar înţelegerea lui este o împreună-trăire, o împreună-împărtăşire dintr-o realitate comună. În relaţia cu Dumnezeu, omul trăieşte taina devenirii sale întru dumnezeu prin har, întrucat doar cel chemat să devină dumnezeu poate înţelege cu adevărat pe Însuşi Dumnezeu. Motiv pentru care arhimandritul Sofronie observă că numai cel care crede în propria îndumnezeire posibilă prin harul dumnezeiesc crede realmente în Dumnezeu şi Îl poate trăi deci ca gest de împărtăşire fiinţială, crescând întru înţelegerea Lui. Rugăciunea are nevoie să fie dublată de „cunoaşterea înţelegătoare” ⁶ a lui Dumnezeu printr-un demers de tip „făcând, şi văzând”, cristalizarea conştiinţei dogmatice petrecându-se deseori în urma făptuirii, ca gest de clarificare la nivel de reprezentare interioară a experienţei întâlnirii cu Cel de necuprins, realizată prin rugăciune.  

Nu excludem însă în teologie folosirea unor structuri de tip model care să uşureze înţelegerea (a se vedea: model). Înţelegerea teologică rămâne însă gest iconic de împărtăşire dintr-o realitate care depăşeşte posibilităţile omeneşti de cuprindere, fie acest gest de împărtăşire mediat de realităţi familiare (precum parabolele, de exemplu) care să ajute înţelegerea a se muta de la cele de cuprins la cele de necuprins, de la realităţile omeneşti curente, prin analogie inspirată de har, la cele dumnezeieşti. A înţelege duhovniceşte înseamnă a participa, şi aceasta necesită o raţiune înduhovnicită.

Bibliografie: 1. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 15-16; 2. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 136; 3. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 20; 4. Arhimandritul Sofronie, Cuvântari duhovniceşti, vol. I, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 161; 5. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă - ascetica şi mistica, ed. IBMBOR, București, 1992, p. 12; 6. Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, p. 19.

A se vedea şi: teologie, model.