structură

[știință] (din lat. struere = a construi)

Structura reprezintă „maniera în care elementele unui sistem (real, fizic, sau abstract, ideal) sunt dispuse unele faţă de altele. Acest sistem este astfel încât sensul sau funcţia fiecărui element nu este sesizabilă decât raportată la tot, iar modificarea unuia antrenează cea a celorlalte.” ¹

În lumea reală, şi corespunzând unei viziuni asupra naturii în termeni de sistem de interrelaţionări, structura (o putem numi ontologică) 

„[...] consistă în elemente şi relaţii care formează un sistem natural. Spre exemplu, un sistem planetar are planetele ca obiecte şi este susţinut de legile lui Kepler, să spunem. O moleculă este un sistem natural cu o structură diferită. [...] Aceste sisteme, ele însele, sunt părţi din reţele mai mari, care din nou consistă din obiecte şi regularităţi interrelaţionate. Aceste regularităţi sunt exprimate prin legile ştiinţei. Aceste legi exprimă proprietăţi structurale ale sistemelor fizice. În legile ştiinţei aceste proprietăţi structurale sunt exprimate ca parametri, care nu numai că stabilesc relaţii între proprietăţi (masă, poziţie, sarcină, densitate), dar şi între evenimente (mişcare, curent, magnetism).”²

De altfel, Einstein caracteriza ecuaţiile lui Maxwell ca fiind un nou tip de lege, pe care o numeşte structurală în măsura în care ea oferă reprezentarea unei structuri (aici, cea de câmp electro-magnetic).

Şi în matematici, unul dintre aporturile majore ale trecerii de la modernitate la post-modernitate este noţiunea de structură, care va apărea în secolul nouăsprezece. Spunem că două mulţimi care permit anumite operaţii relevă aceeaşi structură dacă aceste operaţii prezintă suficiente analogii de comportament. De exemplu, mulţimea numerelor reale la care ataşăm operaţia de adunare R, respectiv mulţimea numerelor reale la care atașăm operaţia de înmulţire R¹ prezintă operaţii cu proprietăţi comune: comutative (putem aduna, respectiv înmulţi două numere în orice ordine a numerelor, rezultatul va fi identic), asociative (adunarea a trei numere se poate face adunând mai întâi două, apoi rezultatul cu al treilea; identic pentru cazul înmulţirii). Ambele au un element neutru (0 pentru adunare, 1 pentru înmulţire). Toate elementele au un invers astfel încât suma este 0, respectiv înmulţirea dă 1 – adică elementul neutru). Cele patru proprietăţi definesc structura de grup comutativ, spunem deci că atât R cât şi R¹ posedă aceasta structură².

Interesantă în contextul problematicii teologie-ştiinţă este noţiunea de structură în biologie. Structura se opune funcţiei. În biologie, ea se raportează la constituţia anatomică şi histologică opunându-se fenomenelor fiziologice³. Chiar dacă teologia nu utilizează conceptul de structură, analogiile teologice de tip Biserică – trup şi credincioşi-membre pot constitui un îndemn la o aprofundarea teologică a conceptului.

Observație : Conceptul tehnic de „structurare” este utilizabil teologic pentru a ilustra devenirea omului întru acea structură umană duhovnicească care îi permite regăsirea chipului autentic de trăire a umanității sale prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, se referă la activarea rațiunilor dumnezeiești care îl poartă pe om, în termeni de împlinire personală, către propria-i îndumnezeire.

Bibliografie: 1. Christian Godin, Dictionnaire de philosophie, ed. Fayard – Editions du temps, 2004, p. 1258; 2. Friedel Weinert, The scientist as Philosopher, ed. Springer-Verlag, 2005, pp. 47-48; 3. Lionel Salem, Le dictionnaire des sciences, ed. Hachette, 1990, p. 411; Christian Godin, op. cit., p. 1258.

A se vedea şi: sinergie.