lege

[ştiinţă]

„Artiştii apreciază apusurile de soare, şi valurile oceanului, şi mersul stelelor pe cer. Există deci bune motive ca să ne interesăm de ele. Această simplă contemplare este suficientă pentru a ne dărui o satisfacţie de ordin estetic. Dar există deopotrivă în fenomenele naturii un ritm, o structură, invizibile pentru ochi şi care nu se dezvăluie decât prin analiză. Sunt ritmurile şi structurile pe care noi le numim legi fizice.” ¹

Enunţarea legilor este gestul oamenilor de ştiinţă de a exprima prin enunţuri cât mai concise şi precise, cel mai adesea traductibile matematic, aspecte ale fenomenelor naturii care ţin de repetitiv şi de general. În ştiinţe, legile au întâi de toate o valoare descriptivă. Ele sunt întrucâtva prescriptive în măsura în care pot permite estimări privind comportamentul fenomenologic al unor noi obiecte de cercetare şi fac trecerea de la estimările difuze (de tip cauză-efect, calitative, specifice ştiinţei înainte de modernitate) la predicţiile riguroase (de ordin cantitativ, formalizate matematic):

„[...] revoluţia consistă esenţialmente a substitui pretutindeni inaccesibilei determinări de cauze propriuzise simpla căutare a legilor, adică a relaţiilor constante care există între fenomenele observate.” „Veritabilul spirit pozitiv consistă mai ales a vedea pentru a prevedea, a studia ceea ce este pentru a concluziona în privinţa a ceea ce va fi, după dogma generală a invariabilităţii legilor naturale.” ²

Acest a priori dogmatic (a se înţelege termenul în contextul ştiinţelor) se exprimă prin faptul că

„[...] credem că natura funcţionează după „legi” care sunt independente de dorinţele umane, şi rezultatele ştiinţifice sunt în mod notoriu de neîncredere când influenţa înclinaţiilor umane nu a fost în mod adecvat controlată.” ³

Bibliografie: 1. Richard Feynman, La nature de la physique, ed. Editions du Seuil, 1980, p. 14; 2. Dominique Lecourt, Loi de la nature, în vol. Dictionnaire d’historie et philosophie des sciences (sous la direction de Dominique Lecourt), ed. Quadrige/Puf, Paris, 1999, pp. 592-593; 3. Willard Young, Fallacies of Creationism, Detseling Entreprises Limited, Calgary, 1985, p. 118.

A se vedea şi: teorie, experiment.

[teologie] 

În teologie, legea se adresează omului și îi este prescriptivă într-un sens oarecum diferit decât precriptivul legilor științei: nu estimează un comportament viitor, cât îl configurează, îl cere ca împlinire. Legea exprimă un răspuns din partea lui Dumnezeu (a se vedea primirea de către Moise a „tablelor Legii”) vis-a-vis de fără-de-legea omului, de căderea lui din har prin păcat. Legea apare acolo unde s-a împuţinat dragostea, dragoste care este în fapt legea supremă a fiinţării după chipul dumnezeiesc de fiinţare (care este Iubire) și pe care omul nu a împlinit-o.

Legea Vechiului Testament se desăvârşește în Iisus Hristos. Noul Testement este legea cea nouă „a harului” dumnezeiesc care ne scoate pe noi „din blestemul” legii vechi, adică a unei legi împlinite juridic cum ajunsese a fi Legea Vechiului Testament care nu mântuia din pricina neputinţei omului:

„Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție.”  

Hristos este împlinirea Legii, care lege nu este atât lege, cât „legământ” de credincioşie între Dumnezeu şi om, angajament reciproc de fidelitate. În acest fel, noua lege este în fapt prezenţa harului lui Dumnezeu care consfințeşte în chip contiuu unirea sa cu omul doritor de mântuire. Legea nu mai este aşadar o formulă scrisă, prescriptivă în sens juridic, cât duh de viaţă făcut înviere în sufletul celui care trăieşte în Dumnezeu. De aceea „poruncă nouă” dă Hristos oamenilor (In. 13, 34), să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit El pe oameni. Prin această poruncă, iubind, omul se sălăşluieşte în proximitatea harică a lui Hristos, astfel că pe măsură ce împlineşte porunca Lui şi iubeşte, se împărtăşeşte mântuitor din iubirea lui Hristos.

Bibliografie: 1. Liturghier, ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 106. Este prima rugăciune din cadrul proscomidiei, cea prin care preotul pregăteşte prima presură în vederea scoaterii din ea a părţii care ulterior prin sfinţirea din liturghie va deveni Sfântul Trup al Lui Hristos consacrat euharistic.

A se vedea şi: har.