minune

[teologie]

Minunile cer raţiunii acceptarea imposibilului. Eşecul gândirii curente la o primă întâlnire cu minunea este resimţit de cele mai multe ori ca o adevărată criză la nivelul conştiinţei. Iar răspunsul omului se poate petrece fie la nivel pur raţional, logic, prin respingere-negare, respectiv printr-un proces febril de căutare la nivel raţional de posibile explicaţii într-o logică de tip cauză-efect, fie la nivel teo-logic, duhovnicesc, prin asumarea minunii ca veritabilă teofanie, şi deci depăşind registrul natural de interpretare. Pentru creştin, adevărata experiere a minunii este cea duhovnicească, nu prin explicare, dată fiind imposibilitatea raţiunii de a circumscrie fenomenul unor raţiuni explicabile exclusiv prin investigare de tip ştiinţific, ea presupune gestul de încredere-credinţă într-o semnificaţie mai profundă decât o poate revela logica curentă. Minunea este asemenea icebergului, partea de la suprafaţă se sprijină în adânc pe o alta, mai mare. Cea din imersiune, din adânc îi este fundament celei dintâi şi o explică, o susţine. De aceea radiografierea minunilor într-o lumină a logicii naturale pare din start sortită eşecului ca una care nu va putea eventual decât să pună în evidenţă anomalia, nefirescul (iar aici ştiinţa poate cu precizie să-şi utilizeze propria competenţă), dar partea invizibilă a minunii, fundamentul său duhovnicesc, va rămâne inaccesibil gândirii naturale. Abordarea ştiinţifică a minunii se supune în chip necesar explicaţiilor naturale:

„Aşa după cum juristii pornesc de la prezumţia de nevinovăţie, ştiinţa porneşte de la prezumţia inexistenţei minunilor. Noi nu suntem obligaţi să demonstrăm că nu există fenomene stranii sau neobişnuite. Trebuie demonstrat că ele există. Din acest motiv, până când nu sunt excluse în mod categoric toate explicaţiile naturale, adică de fapt cele mai plauzibile, nu este cazul să se accepte altele mai puţin plauzibile. [...] Misiunea ştiinţei este să selecteze cele mai plauzibile explicaţii şi să se conformeze acestora, până cand experimentul o obligă să le respingă. Aceasta nu înseamnă că trebuie interzise încercările de a descoperi fenomene neplauzibile. Fenyman spunea: „Una dintre căile de a opri progresul ştiinţei este să permiţi experimente numai în acele domenii în care toate legile au fost deja descoperite”.” ¹

Or, ştim că minunea nu ţine doar de o depăşire excepţională a cadrului natural de manifestare, minunea nu este un accident, ea revelează întâi de toate o semnificaţie duhovnicească profundă. Desprinderea minunii de contextul ei duhovnicesc reprezintă o deformare a acesteia, este o lipsire a corpului minunii de adevărata sa coloană vertebrală. O explicare pur ştiinţifică a unei minuni nu este deci în chip necesar imposibilă, însă este cu siguranţă însărăcitoare, propunând doar o imagine intelectuală, şi deci limitativă, a ceva infinit mai complex, al cărui fond scapă înţelegerii curente şi care ţine de lucrarea harului. Spre exemplu, o analiză de tip anatomo-fiziologic a sentimentului de iubire pe care îl trăieşte o persoană ar putea lega pe acesta de o funcţie a hipotalamusului, sau ar pune în evidenţă o eventuală modificare hormonală, în timp ce o analiză psihologică va investiga prin prisma trăirilor emoţionale şi intelectuale şi ar putea vorbi despre un univers interior aflat într-o dinamică proprie. Cu atât mai mult o analiză duhovnicească va revela repere care ţin de Duh şi nu de natural. Este limpede că „lumina” în care e „radiografiat” fenomenul detemină în mod decisiv calitatea şi tipul radiografiei. Or, în perspectiva vieţii în Hristos, lumea, aşa cum ni se descoperă în lumina harului, este o lume în care minunea are consistenţă reală şi ţine de firesc, întrucât firescul cel autentic nu este cel al legilor unei naturi pervertite de intrarea păcatului în lume, ci firescul duhovniciei care are putere asupra a toate ca unul ce este lucrarea cuvântului creator al lui Dumnezeu în lume. Duhovnicescul are putere asupra naturalului, supra-firescul guvernează firescul. Aceast supra-firesc, după cum ne descoperă teologia, este de fapt ordinea profundă a lumii ca expresie a lucrării continue a lui Dumnezeu în lume.

Creştinismul este un mod de trăire prin excelenţă „minunat”, cu alte cuvinte permanent structurat de minunea perpetuă pe care Dumnezeu o face cu omul în vederea mântuirii lui. Creştinismul este o întrupare a minunii în lumea noastră căzută. Ştiind însă neputinţa firii omeneşti de a se deschide prezenţei divine ca urmare a intrării păcatului în lume, Hristos va propovădui însoţindu-şi cuvântul (el însuşi în sine o minune, ca unul care aduce omului har, mântuire) de gesturi, de minuni. Raţiunea ultimă a minunilor este departe de un eventual spectacol al ineditului, ea nu se situează la nivelul legilor naturale, depăşite sau nu în mod excepţional – şi aici ar fi competenţa ştiinței, să certifice excepţiile, anomaliile. Raţiunea ultimă a minunii este în Dumnezeu, minunea este semn de prezenţă personală, este teofanie. Prin eventuala excepţie declanşată la nivelul legilor fizice Dumnezeu nu face decât să ofere un răspuns iubitor unor profunde nevoi şi lipsuri umane, nelipsită fiind transformarea interioară, convertirea sufletului.

Minunile făcute de ucenicii lui Hristos, cu puterea dăruită de El, adevăratul săvârşitor

- „iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi de vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îsi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc. 16, 17-18) -

sunt împliniri ale credinţei în El. Sunt semne prin care Dumnezeu trezeşte realitatea lăuntrică a sufletelor, desprinde privirea de teluric orientând-o către Împărăţia cerurilor. „[...] iudeii cer semne, iar elinii caută întelepciune” (I Cor. 1, 22), observă sfântul apostol Pavel, purtând în mijlocul poporului iudeu Evanghelia şi amintind, nu fără o undă de reproş, observaţia Mântuitorului: „dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede” (In. 4, 48). Minunile devin astfel adeverire, acreditare, semne ale dumnezeirii în mijlocul unor oameni care trebuiau treziţi pornind de la realitatea concretă a simţurilor:

„Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care Le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru” (Fapte 2, 22),

Îl prezintă Petru mulţimii pe Hristos, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Acest har se pogoară şi asupra ucenicilor Săi:

„şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli” (Fapte 2, 43)

, dându-le putere să Îl mărturisească:

„Şi acum, Doamne”, cer apostolii, „caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrazneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus” (Fapte 4, 29-30).

Efectul cererii lor este imediat:

„şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrazneală cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 4, 31).

Dacă în cheie ştiinţifică de lectură cineva ar fi putut fi interesat de evenimentul fizic produs, cutremurul, în cheie de lectura duhovnicescă acesta nu poate constitui decât ceva auxiliar. Fundamentală era transformarea interioară produsă în sufletele ucenicilor, cutremurarea slăbiciunii lor, întărirea spre mărturisirea lui Hristos ca urmare a experienţei interioare a harului Duhului Sfânt.²

Pentru creştin, cea mai mare minune este lucrarea harului lui Dumnezeu în lume, în oameni, în natură, prin care întreaga creaţie gustă putere de viaţă tinzând a intra pe făgaşul normalității acelei „noi fizici a trupului înviat a lui Hristos”, după cum spune atât de frumos teologul francez Olivier Clément. Minune este însăşi viaţa, faptul că trăim, că existăm, că ne putem bucura de darurile lui Dumnezeu care ne iubeşte, care susţine lumea – toate energiile lui Dumnezeu sunt necreate, şi în toată creaţia este săvârşit un miracol continuu, ca şi coerenţă, ca şi conservare, ca şi providenţă a lui Dumnezeu, spune monahul Theoklitos de la mănăstirea Dionisiu din Sfântul Munte Athos. Descoperirea acestei minuni perpetue este însă posibilă prin curăţarea ochilor inimii de mâzga păcatului. Minunea este rezultatul rugăciunii şi semn al unei intervenţii divine prin care omul deschide ochii către fundamentul duhovnicesc al realităţii. Prin ea, ochii spirituali întrezăresc adâncul şi o profundă schimbare are loc în structura fiinţei umane. Mersul pe mare al lui Petru, învierea din morţi, trecerea prin uşile încuiate, postul de patruzeci de zile al lui Hristos, vindecările, toate acestea nu fac decât să arate acel real profund, miezul lucrurilor, care ţine de duhovnicesc şi care le structurează din lăuntrul lor. Iar această realitate se arată inteligibilă prin ochii credinţei într-o cheie de raţionalitate articulată, şi deci desluşibilă prin lucrarea harului dumnezeiesc. Harul odihneşte în omul care îşi vede propriul păcat, care se îngrijeşte de neputinţele sale. Conştiinţa păcatului face ca harul să vină să locuiască în om, şi atunci omul însuşi devine cea mai mare minune: Dumnezeu cel netrupesc se odihneşte ca prezenţă în el şi se arată prin el lumii întregi. Vederea omului purtător de Dumnezeu este vedere a lui Dumnezeu în om, şi aceasta este cea mai mare minune. Părinţii Bisericii au perceput lumea într-o continuă şi minunată radiere teofanică. Sensul minunii este duhovnicesc, pentru că, departe de a fi un accident la nivelul legilor naturale (care sunt descrieri raţional-omeneşti ale unui comportament fenomenal care în fondul lui este expresia împlinirii unor raţiuni dumnezeieşti), descoperă pe Creator. Prin minuni, sau mai precis, prin continua minune a Sa, Dumnezeu (re)dăruieşte lumii dinamismul său originar şi deopotrivă eshatologic, devenire întru „cer nou şi pământ nou” prin care omul se împărtăşeşte din viaţa Creatorului Său.

Bibliografie: 1. A. Migdal, De la indoiala la certitudine, ed. Politica, Bucuresti, 1989, pp. 29-30; 2. Adrian Lemeni, pr. Razvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 337-339.

A se vedea şi: har, iraţional.