Ierom. Ioan Bute - Uniformitatea legilor naturii. Adevăruri tulburătoare

Detalii

Publicat: Luni, 25 August 2014 09:33

Scris de pr. Razvan Ionescu

Accesări: 2276

Cel mai prestigios teoretician al ştiinţei, Sir Karl Popper (1902-1994), a înnoit concepţia asupra demarcaţiei ştiinţei. Potrivit viziunii demult statornicite, ştiinţa propriu-zisă se distingea prin metoda inductivă (inducţie), observaţia şi experimentul, deosebite de analiza pur logică. Metoda experimentală e cea menită să furnizeze materialul primar de construcţie pentru a fi prelucrat prin analiza logică şi prin raţionamente deductive. Dar determinarea unei legi a naturii se întemeiază pe găsirea unui fenomen repetabil (regulat). Deci trebuie folosite atât experimentul şi observaţia realităţii, cât şi metoda inducţiei. Dar ce garanţie ai că acel fenomen care s-a repetat de un număr finit de ori se va repeta de un număr de ori oricât de mare (tinzând spre infinit, de pildă)? Altfel spus, o generalizare are certitudine? Popper a observat că ştiinţa se loveşte de această dificultate: nici un şir de observaţii, oricât ar fi de lung şi de continuu, nu e logic suficient pentru a dovedi adevărul unei generalizări nerestrânse. Atunci, ştiinţa nu are încotro: trebuie să se mulţumească a crede într-un soi de uniformitate[1] a naturii, pentru care este greu de găsit o dovadă necirculară.[2]

Aceste adevăruri tulburătoare ale limitelor inerente ale ştiinţei ne trezesc din prejudecăţi ca dintr-o toropeală. Ne trezim surprinşi la realitatea că ceea ce am deprins în şcoală ca fiind certitudini absolute şi infailibile se întemeiază pe presupunerea de certitudine, iar cauza primară a fenomenelor naturii rămâne în sine de necuprins. Percepţia modernă că universul nu e decât un mecanism uriaş căruia i se cunosc toate rotiţele, până în cele mai infime detalii, ni se pare acum a fi ceea ce era cu adevărat şi mai înainte de a o şti noi: o presupunere filosofică nedemonstrabilă. O credinţă şi o paradigmă în care se scaldă toată ştiinţa contemporană, dar, în ultima instanţă, doar o presupunere. Ce mister ordonator se ascunde în culisele realităţii vizibile? Care sunt resorturile cele mai intime ale funcţionării legilor universului? Cu cât ne adâncim mai mult în cunoaştere, cu atât simţim că ne cufundăm mai mult în taină. Acest fapt e mărturisit şi de tulburătoarele vorbe ale lui Einstein atunci când spunea că adevăratul savant este acela care „atinge această atitudine umilă a spiritului în faţa unei raţiuni întrupată în existenţă, o existenţă care, în adâncimile sale cele mai insondabile, rămâne inaccesibilă omului”[3].

Nu se poate cunoaşte ştiinţific cauza suficientă a uniformităţii legilor naturii, drept aceea nu se poate cunoaşte totalitatea cauzelor suficiente ale întâmplărilor din natură sau fenomenelor ei.[4]

Pentru a fi mai clari, să dăm şi un exemplu: fizicienii ştiu că legea atracţiei universale sau legea lui Newton este doar descrisă, dar nu şi explicată. Este descrisă prin chiar formula ei determinată experimental. Dar mecanismul însuşi care o face să funcţioneze încă nu a fost găsit. Este clar rezultatul acestei legi, adică formula ei, dar nu şi cum funcţionează. Deci nu se cunoaşte cauza suficientă a funcţionării legii în sine. Însuşi Newton a spus: că nu ştie cauza: „... nu imaginez ipoteze”. De unde decurge că, întrucât nu se cunoaşte cauza interioară sau mecanismul dinlăuntrul legii atracţiei universale, nici celelalte fenomene fizice în care este implicată această lege nu şi-au aflat explicaţia tuturor cauzelor fundamentale. Mai mult, în toată mecanica clasică se vorbeşte de masa şi traiectoria unui oarecare obiect material. Energia, greutatea, densitatea, impulsul, acţiunea sunt mărimi fizice în calculul cărora intră masa. Dar masa unui obiect nu este altceva decât expresia raportului de atracţie (gravitaţională) a planetei faţă de noi. Iar cauzele sau cauza forţei gravitaţionale (care dă expresia masei sau a greutăţii) nu sunt cunoscute! De aici rezultă că şi celelalte mărimi fizice sus-pomenite (energia, densitatea, impulsul, acţiunea, etc.) introduc, în utilizarea lor de către alte experimente, cel puţin o cauză necunoscută, întrucât includ în definiţia lor ceva ce nu s-a demonstrat până la capăt şi are un mecanism necunoscut: masa, greutatea, forţa gravitaţională. Dar aceasta înseamnă că mecanica clasică are necunoscute chiar la fundamentele şi articulaţiile ei cele mai intime!

Însuşi simplul fenomen „eu merg” se datorează forţei de atracţie gravitaţională. Evident, pentru actul de a merge, forţa de atracţie gravitaţională este cauza necesară, dar nu şi suficientă.

Este foarte important ca liceenii şi studenţii să aibă o cunoaştere vie şi spornică a realităţii, aşa cum este ea, iar nu ca pe un dat din care ştim totul. Altminteri, ulterior, în viaţa reală şi în viaţa profesională, vor fi dezamăgiţi să observe că suntem departe de a şti totul. E necesar să se lase loc în inimile lor şi pentru sentimentul luminos al tainei înconjurătoare, cultivându-le gustul nu doar pentru definit, ci şi pentru indefinit, nu lăsându-i în concepţia autosuficientă că s-ar şti totul, ci stimulându-i spre a gândi până la capăt întru modestia care, doar ea, asigură un progres spiritual nesfârşit. Şi poate că faptul cel mai minunat din contemplarea universului ca ţesătură raţională de minuni este că ne uimim de lucrările minunatului Creator.

Medicul şi savantul român Nicolae Paulescu a spus:

„Dar dacă avem simţuri pentru a percepe anumite forme ale energiei, nu avem niciunul pentru a percepe materia, pe care nu o putem cunoaşte decât indirect, graţie proprietăţilor ei de a constitui substratul energiei şi de a o emite sub diferitele sale forme sensibile: lumina, căldura, forţa mecanică. Astfel, eu nu percep materia acestei hârtii, ci radiaţiile optice pe care ea le reflectează; nu percep materia acestui lemn, ci forţa de rezistenţă pe care o opune mâinii mele. Ceva mai mult, dacă, mulţumită simţurilor, percep în mod direct existenţa energiei, şi, indirect, existenţa materiei, ESENŢA acestor două elemente ale naturii ne rămâne inaccesibilă. Nu ştim şi nu vom şti niciodată ce este materia şi ce este energia.[5]

Desigur că există încă multe taine ale universului, iar unele vor rămâne taine pentru totdeauna (vezi teorema lui Gödel sau principiul de incertitudine al lui Heisenberg). Dar, în sens creştin ortodox, taina înseamnă mult mai mult decât un mister şi mult mai luminos decât simpla necunoaştere. A percepe Creaţia ca taină nu se reduce la a nu-i cunoaşte toate articulaţiile logice, ci a o vedea ca pe o teofanie, ca fereastră spre lumea spirituală, semn al lucrării şi prezenţei Duhului. De aceea, în ortodoxie, taina nu exclude raţiunea (logos), ci o include. Căci taina este trăirea luminii Logosului sau a împărtăşirii din razele Sale, iar raze ale sale sunt şi raţiunile divine din făpturi.

„Realitatea supusă simţurilor este o taină pentru că nu constituie realitatea ultimă, ci este o fereastră către transcendent, un mediu transparent către infinit, un mijloc de descoperire şi de dialog al omului cu Dumnezeu. Realităţile lumii înconjurătoare erau taine pentru omul tradiţional nu pentru că erau ascunse şi de necunoscut, ci pentru că ele constituiau pentru el hierofanii şi teofanii. Taina deschide posibilitatea unei cunoaşteri continue, a unei descoperiri neîncetate a noului. Realitatea este o taină nu pentru că nu pot cunoaşte nimic din ea, ci pentru că pot cunoaşte continuu ceva nou despre ea, pentru că o descopăr continuu.”[6]

[1] Principiu folosit în filozofia ştiinţei şi desemnat, de regulă, prin formula „viitorul va semăna cu trecutul”, căreia i se dă înţelesul că ceea ce s-a întâmplat odată se va întâmpla din nou dacă împrejurările vor fi suficient de asemănătoare.

[2] Cf. Flew, Antony, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996, la art. Popper, p. 272. Raţionament „circular” e raţionamentul care nu poate evita de a presupune ceea ce vrea, de fapt, să dovedească. Ceea ce, evident, este eronat logic.

De pildă, problema e că inducţia îşi are obârşia şi baza în observaţia repetării fenomenelor naturii (uniformitatea naturii), iar uniformitatea naturii nu poate fi justificată logic decât pe baza metodei inducţiei. Deci suntem într-un cerc vicios. Raportul logic dintre uniformitatea naturii şi metoda inducţiei, sau determinarea uneia din cealaltă, este exemplu de raţionament circular. De aceea ştiinţa nu poate dovedi cu certitudine uniformitatea naturii, ci trebuie să creadă în aceasta. Uniformitatea naturii este un postulat necesar al ştiinţei, dar nu poate avea o dovadă suficientă logic.

[3] Apud Paul Tillich, Théologie de la culture, Editions Planète, Paris, 1968, cap. IX, p. 150.

[4] Dar să cunoaştem cum se defineşte o „cauză suficientă”. Fie p şi q două propoziţii. Dacă p implică q, spunem că p este suficientă pentru q, iar q este necesară pentru p. Fie A şi B două fenomene. Dacă A determină producerea fenomenului B spunem că A este cauza suficientă pentru B. Dacă lipsa lui A implică lipsa lui B (altfel spus „nu are loc A” implică „nu are loc B”), spunem că A este cauza necesară pentru B. De multe ori se face confuzie între cauze necesare şi suficiente.

[5] Dr. Nicolae Paulescu, op. cit., p. 193-194.

[6] Pr. As. Dr. Sorin Bute, Reducţionismul ştiinţelor moderne şi taina realului, în Mărturie comună. Credinţă şi ştiinţă în dialog, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, p. 226.