certitudine

[știință]

Definirea contemporană a conceptului implică în chip necesar a opera o distincție „între certitudine și adevăr, arătând că certitudinile științei clasice sunt rezultatele metodelor utilizate și nu o priză cu realitatea. Metoda reducționistă a științei moderne nu a făcut decât să propună o schematizare a realului, în timp ce știința contemporană promovează o mai mare flexibilitate, o nouă metodă, aptă să cuprindă realul în ansamblu, chiar dacă aceasta presupune, simultan cu efortul minții, o schimbare radicală a opiniei comune despre sensul realității (cf. Alexandru Mironescu, Certitudine și adevăr, de asemenea, Limitele cunoașterii științifice, ed. Harisma, 1994).” ¹

Dacă modernitatea manifesta o încredere exagerată în posibilitatea exercitării științifice a trecerii „de la îndoială la certitudine” ², noua orientare a fizicii readuce o oarecare smerenie din interiorul propriului demers printr-o reactualizată și reînnoită conștiință a propriilor limite. Astăzi vedem că certitudinile proprii științelor nu sunt adevărul ultim, ci mai curând etape de parcurs spre înțelegerea Adevărului.

Bibliografie: 1. Doru Costache, Istoria recentă, actualitatea și perspectivele raporturilor între teologie și reprezentarea științifică a lumii, în vol. Știință și teologie – preliminarii pentru dialog, ed. XXI : Eonul dogmatic, București, p. 43; 2. A. Migdal, De la îndoială la certitudine, ed. Politică, București, 1989.

A se vedea şi: adevăr.