Dictio

[teologie] (din gr. charis = bunăvoinţă, favoare, dar)

Sfinţii Părinţi numesc har acea prezenţă-lucrare în om a lui Dumnezeu prin intermediul căreia omul se împărtăşeşte din viaţa pe care Însuşi Dumnezeu o trăieşte. Prezenţa harului dumnezeiesc în lume este poate cea mai uimitoare minune în măsura în care înţelegem astfel că Dumnezeu nu numai că există, dar se şi dăruieşte prin împărtăşire neîncetată omului doritor să-L întâlnească. Iar întâlnirea cu Dumnezeu prin har se face curăţind inima (omul lăuntric), taină prin care omul ajunge la o adevărată vedere a lui Dumnezeu, după cum spune Însuși Hristos că „fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”:

“Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Iisus Hristos”. Aceasta trebuie să fie preocuparea permanentă a creştinului: cum să-şi curăţească inima. Iar inima se curăţeşte cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca mintea creştinului să se lumineze şi să cugete aşa cum o face Mântuitorul Hristos. Creştinul trebuie să se adâncească în cunoaşterea persoanei lui Hristos, trebuie să aibă simţirea celor duhovniceşti, să înţeleagă cine este Hristos. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne-au prezentat prin experienţa lor cine şi ce este Hristos, însă nu au reuşit să ni-L prezinte exact aşa cum este, deoarece Hristos, ca Dumnezeu-Om nu poate fi prezentat prin intermediul cuvântului creat. [...] Vom ajunge să facem experienţa prezenţei lui Hristos dacă vom fi împlinitori fideli ai poruncilor Lui, pentru că Hristos este ascuns în poruncile Sale. Iar când creştinul ţine aceste porunci şi fuge de viaţa împotriva firii, ajunge să trăiască viaţa cea după fire, cea adevărată, viaţa fără de păcat. Iar atunci va înainta în adâncurile Duhului şi va pătrunde în cunoaşterea persoanei lui Hristos. Atunci se satură de dumnezeiescul har [...] Cel dintâi scop al nostru, primul obiectiv, este de a dobândi harul, de a dobândi sfinţenia. După Sfinţii Părinţi, sfinţenia este sălăşluirea permanentă a harului în inima noastră.” ¹

Răspunzând întrebării ucenicului său Motovilov - „cum să practicăm în Hristos [...] virtuţi [...] pentru a obţine harul Sfântului Duh?”, sfântul Serafim de Sarov îndemna, în deplină continuitate cu Tradiţia Bisericii:

„Negociaţi în acelaşi fel harul Sfântului Duh în toate [...] pe care le practicaţi în numele lui Hristos. Dar negociaţi cât mai bine aceste daruri spirituale utilizându-le de preferinţă pe acelea care vă aduc cel mai mare beneficiu. Şi capitalul scos din aceste minunate beneficii ale harului depuneţi-l în contul de economii al lui Dumnezeu cu taxe imateriale: nu patru sau şase la sută, ci sută la sută sau chiar infinit mai mult.” ²

Sfântul Serafim, un fel de „capitalist” al împărăţiei cerurilor, vorbeşte de profit. Investiţia nu se măsoară în fapte bune văzute ca bune în sine, ci bune în Hristos, Căruia îi dăruim faptele şi Întru care profitul se măsoară în har, în participare la împărăţia cerurilor. De aceea sfântul Serafim vede în cazul fecioarelor nebune din pilda celor zece fecioare nu o insuficienţă a faptelor bune, ci o lipsă de ancorare a faptelor lor în har. Dramatică, întrucât „acest mod de viaţă, fondat în mod unic pe practicarea virtuţilor, fără a fi examinat într-un mod minuţios dacă ele aduc harul Sfântului Duh, şi cât anume”³ nu duce către rai, afirmă sfântul. Iar cine nu adună cu Hristos risipeşte.

Bibliografie: 1. Arhimandritul Efrem, Mărturie athonită în România, Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Muntele Athos, 2004, p. 29; 2. Séraphin de Sarov, L'Entretien avec Motovilov, ed. Arfuyen, Orbey, 2002, p. 39 ; Ibidem, p 27.

A se vedea şi: energie.

[teologie] (din gr. charisma = binefacere, dar)

“Fraţilor, voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei care au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni? Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească? Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt […] nimic nu-mi foloseşte.” (Cor. XII, 27-31; XIII, 1-5)

Biserica este trupul lui Hristos. Fiecare creştin este un membru al trupului, de care trupul întreg are nevoie spre buna lui funcţionare. Nici un membru nu este de prisos, ci este de nepreţuit în măsura în care prin fiecare se exersează o „lucrare” duhovnicească, în măsura în care fiecare corespunde unei funcţionalităţi folositoare trupului întreg. Domnul revarsă deci în fiecare daruri personalizate, specifice, în funcţie de particularităţile nevoilor de mântuire ale unei comunităţi, prin care un membru anume exprimă o anume lucrare a lui Dumnezeu şi nu alta. Aşa acum degetul mare al unei mâini poate căra o greutate mai mare decât degetul mic, iar împreună pot căra şi mai mult, şi nici unul nu se simte „încurcat” de prezenţa celuilalt, ci dimpotrivă, lucrând împreună slujesc trupul întreg, după cum piciorul serveşte la deplasare în conlucrare cu celălalt picior, tot aşa mădularele trupului-Biserica se împlinesc în aceste slujiri unele pe altele, şi toate în Hristos. Harismele Duhului Sfânt nu sunt deci aleatoare, ci precise întru Duhul Sfânt, răspunzând unei reale nevoi de mântuire, contextual :

„Duhul dă o varietate de daruri şi virtuţi personale („Avem felurite daruri, harismata, după harul ce ni s-a dat” – Rom. 12, 6), care sunt exercitate în lăuntrul Bisericii: „Dupa harisma pe care a primit-o fiecare, slujiţi-vă de ea spre folosul tuturor, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (I Pt. 4, 10) [...] orice slujire se întemeiază pe o harismă primita în sfintele Taine, deoarece Biserica este întemeiată în Duhul Sfânt (I Cor 14, 35). Însă nu toate slujirile au consacrare sacerdotală şi sunt primite prin hirotonie.” ¹

Apostolul subliniază existenţa liantului care mai presus de orice dar serveşte trupului întreg. Iubirea este darul, harisma supremă, premisa adevăratei sănătăţi - sfinţenia a fiecărui mădular în parte, întrucât prin ea tot mădularul se îngrijeşte întâi de celelalte şi apoi de sine, şi în virtutea căreia Capul – Hristos se dăruieşte trupului întreg. Această iubire în sens de dăruire de sine întăreşte mădularele în sfinţenia şi iubirea revărsate dinspre Hristos. Iubirea, harisma prin excelenţă şi catalizatorul celorlalte harisme, se exprimă în Biserică prin gestul ascultării de părintele duhovnicesc, care este gest de ascultare faţă de Hristos Însuşi (cine Mă iubeşte ascultă poruncile Mele, spune Hristos). Un stareţ de mănăstire aghiorit contemporan afirmă în acest sens:

„ [...] aşa cum subliniază Sfinţii Părinţi, curăţirea minţii vine din ascultarea duhovnicească, iar curăţirea minţii aduce rugăciunea curată. Şi atunci monahul sporeşte zi de zi; încetul cu încetul calitatea rugăciunii sale se îmbunătăţeşte, încet-încet simte lucrarea harului înlăuntrul său şi atunci începe să primească luminarea şi harismele Duhului Sfânt, atunci rugăciunea lui prinde putere şi, fără doar şi poate, începe să se roage pentru lumea întreagă.” ²

Monahismul este o dedicare a vieţii întregi slujirii lui Dumnezeu, la măsuri la care prezenţa harismelor devine, prin buna împlinire a căii alese, implicită, şi manifestă explicit, vizibil. Însă, în fapt, în sens larg, în măsura în care oamenii botezaţi îşi încredinţează pe deplin viaţa lor lui Hristos, harismele îi privesc pe toţi, fără deosebire, întrucât harismele se manifestă în absolut orice om botezat în Hristos şi care îşi împlineşte trăirea creştină. Este ceea ce subliniază acelaşi monah aghiorit:

„ [...] noi trebuie să plângem nu păcatele pe care se întamplă să le facem – şi este ruşinos pentru un monah să păcătuiască cu fapta – noi trebuie să plângem şi să nu ni se usuce niciodată lacrimile pentru că, după atâţia ani de călugărie, ar fi trebuit să fim împodobiţi cu harismele Duhului Sfant, pe care nu le avem! [...] Noi ar trebui să avem harisme! Unde sunt aceste harisme? Eu aşa mă ocărăsc pe mine însumi. Ar fi trebuit în acest moment să fim purtători de Dumnezeu. Deoarece, după Botez, creştinul primeşte cu adevărat putere: „Le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In. 1, 12). Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe pe noi monahii!” ³

Bibliografie: 1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 187; 2. Arhimandritul Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte: omiliile arhimandritului Efrem, egumenul mănăstirii Vatopedi, în Romania, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, p. 37; 3. Ibidem, p. 52.

A se vedea şi: har.

(din gr. hermeneutike [techne]= arta interpretării)

[ştiinţă]

„Oamenii de ştiinţă tind să aibă o poziţie formalistă în ceea ce priveşte disciplinelor lor, considerând că ştiinţa reprezintă o metodologie singulară, şi care duce la descrieri realiste şi obiective ale fenomenelor. În timp ce aceasta se justifică în domeniile apropiate ale unor ştiinţe particulare, reflecţia filosofică privind practica ştiinţei în ultimul secol a punctat spre o viziune mult mai nuanţată şi mai complicată. Viziunea pozitivistă asupra ştiinţei apărată de Moritz Schlick (1882-1936), Karl Popper (1902-1994) şi alţii a generat o înţelegere a ştiinţei mai contextuală şi mai constructivistă. Willard V. O. Quine (1908-2000), Arthur Fine (1937-), Hillary Putnam (1926-) si Thomas Kuhn (1922-1996) au argumentat convingător că ştiinţa nu este o metodologie singulară, ci mai curând un complex de discipline diferite situate în interiorul unor contexte istorice şi sociale particulare. Misiunea filosofiei devine acum cea de a explica rezultatele de progres şi eficacitate ale investigaţiilor ştiinţifice în termeni de contextualitate.”¹

Hermeneutica gestului ştiinţific contemporan îmbracă deseori o formă cât se poate de pragmatică, devenind gest de prelungire filosofică a investigării empirice în teritorii unde aceasta din urmă nu mai poate spune nimic prin sine însăşi. Este cazul cosmologiei contemporane care prin hermeneutică vizează interpretarea datelor observaţiei (prin teorii precum cea a corzilor, a multiversurilor, „theory of everything”). 

Bibliografie: 1. William J. Grassie, Hermeneutics in Science and Religion, în vol. J. Wentzel Vrede van Huyssteen (editor-sef) & colaboratori, (Gale) Encyclopedia of Science and Religion, 2003, ed. Macmillan reference USA, USA, p. 393.

A se vedea şi: formalism/formal.

[teologie]

“Ce criteriu poate folosi exegetul pentru a face Cuvântul scripturistic al trecutului să devină Cuvântul viu al prezentului? Cum poate trece el de la o evaluare istorico-critică a unui text biblic la o interpretare a semnificaţiei sale universal-doctrinale ? Dacă Dumnezeu S-a revelat într-o limbă biblică, într-o limbă condiţionată de timpul şi de mediul său, cum putem noi interpreta acel limbaj astfel încât el să ne spună ceva astăzi, în contextul nostru istoric şi cultural? Acestea sunt întrebările care se află în centrul a ceea ce teologii biblici numesc ‘problema hermeneutică’.”¹

Hermeneutica a apărut ca disciplină teologică în mediul protestant, configurând încercarea de a găsi criterii valabile de interpretare a Scripturii pentru omul contemporan. Căutarea exegeţilor protestanţi de credibilizare a cuvântului scripturistic pentru omul structurat de cultura actuală (cel mai adesea de factură tehno-ştiinţifică) şi care trăieşte într-o oarecare autonomie faţă de raportarea la Dumnezeu a făcut ca hermeneutica propusă de aceştia să devină mai curând o întreprindere ştiinţifică decât teologică. Câştigul pe care gestul ştiinţific îl aduce în interiorul acestei cercetări a textului Bibliei nu poate înlocui însă hermeneutica în sens de gest inspirat prin care Însuşi Duhul Sfânt călăuzeşte căutătorul de viaţă veşnică prin tâlcuirea cea-de-viaţă-făcătoare petrecută în taina inimii cercetate şi sensibilizate de către harul dumnezeiesc. Cuvântul scripturistic lecturat printr-o grilă de lectură ştiinţifică poate fi de folos numai în măsura în care acesta nu se disociază de lucrarea harică prin care se descoperă mistagogic tainele împărăţiei lui Dumnezeu în inima omului însetat de mântuire. Iar lepădarea de către protestantism a izvoarelor harului – sfintele Taine, preoţia sacramentale – face ca această exegeză să ajungă deseori la concluzii care nu-şi arată continuitatea cu demersul similar al Sfinţilor Părinţi. Pentru ortodox criteriul hermeneutic indispensabil este inspiraţia dată de har, cea prin care competenţele tehnice şi ştiinţifice se sublimează punând în lucrare o înţelegere care se inspiră din relaţia favorizată de rugăciune credincios-Hristos. Natura adevăratei hermeneutici rămâne iniţierea şi inspiraţia dinamică a Duhului şi nicidecum o reţetă de interpretare rigidă a cărei garanţie de competenţă ar fi rigoarea gestului ştiinţific; este inspiraţia hrănită liturgic prin gestul eclezial, al rugăciunii Bisericii.

Bibliografie: 1. Preotul Profesor John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. IBMBOR, Bucuresti, 1999, pp. 26-27.

A se vedea şi: teologie.

[știință]

Exprimă acea poziție filosofică a afirmării ireductibilității întregului la suma părților sale. Părțile din întreg sunt intim legate și interconectate, ele nu pot exista îndependent de întreg și nu pot fi înțelese fără a fi relaționate cu întregul.¹

Bibliografie: 1. Oxford Dictionary of English, ed. Oxford Universitary Press, 2003, p. 828.

A se vedea şi: complexitate.

[teologic] (din gr. Christos = Cel ce a primit ungerea, Unsul, respectiv din gr. logos = discurs)

Hristologia reprezintă „învăţătura ortodoxă despre cele două firi şi despre persoana unică a lui Hristos, învăţătură care în forma ei definitivă a fost elaborată de către sinoadele ecumenice (în special I, VI şi VI) prin sinteza datelor nou testamentare şi ale teologiei patristice.” ¹  

Hristologia este astăzi deopotrivă disciplină teologică parte din curriculum universitar. În ceea ce priveşte adjectivul „hristologic”, el desemnează ceea ce face apel la hristologie, este tot ceea ce se referă la învăţătura despre Hristos aşa cum a fost aceasta exprimată de conştiinţa eclezială de-a lungul timpului. Astfel, atunci când afirmăm existenţa unui „vocabular hristologic” înţelegem prin el acel fond semantic de noţiuni şi concepte care a participat la formularea învăţăturii despre Hristos, este instrumentarul conceptual necesar afirmaţiilor de tip hristologic.

Dintr-un astfel de vocabular fac parte în chip necesar termeni precum persoană-ipostas-prosopon (Hristos este Persoană dumnezeiască precum Tatăl şi Duhul Sfânt, Dumnezeu fiind Unime-Treime de persoane), unire ipostatică (desemnând unirea firilor omenească şi dumnezeiască în persoana divino-umană a lui Hristos), enipostaziere (termenul este utilizat de sfântul Ioan Damaschin într-o formulare de genul: „enipostazierea” naturii umane în persoana Logosului, comunicarea însuşirilor (fiecare fire, dumnezeiască şi omenească, dă celeilalte firi „propriile ei însuşiri” în virtutea identităţii ipostasului şi întrepătruderii reciproce), perihoreză (întrepătrunderea reciprocă a firilor), îndumnezeirea. ²

Bibliografie: 1. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 190; 2. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 95-146.

A se vedea şi: perihoreză, ipostas, chenoză, iconomie.