disciplină

[ştiinţă] (din lat. disciplina = formare, educaţie; conţinutul educaţiei)

Disciplinaritatea este o consecinţă a modernităţii, cea preocupată cu dobândirea siguranţei în cunoaştere. În al său Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, Descartes propune „a împărţi fiecare dificultate analizată în câte fragmente ar fi posibil şi necesar pentru a fi mai bine rezolvate”, ori de „a conduce în ordine gândurile, începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de cunoscut, pentru a mă ridica puţin câte puţin, ca pe nişte trepte, la cunoaşterea celor mai complexe”¹. A cunoaşte înseamnă deci a separa în vederea analizării, respectiv a reconecta ulterior în vederea sintetizării şi înţelegerii într-o coerenţă a întregii complexităţi a fenomenului.

Decuparea realităţii în felii suficient de mici pentru a fi studiate prin intermediul unor metode personalizate, adică adaptate caracteristicilor obiectului de studiu, reprezintă demersul de tip disciplinar. Disciplinaritatea serveşte de minune tendinţei de descriere a naturii specifice demersului ştiinţific modern, anume, cea de apropiere de realitate prin lupa privirii dorit obiective, prin care realitatea este împărţită în zone de studiu şi „mărită” în vederea decelării particularităţilor sale.

„Disciplina este o categorie organizaţională în interiorul cunoaşterii ştiinţifice; ea instituie diviziunea şi specializarea muncii şi răspunde diversităţii domeniilor pe care le acoperă ştiinţele. Chiar dacă este înglobată într-un ansamblu ştiinţific mai vast, o disciplină tinde în mod natural la autonomie prin delimitarea frontierelor sale, prin limbajul pe care şi-l constituie, prin tehnicile pe care este nevoită să le elaboreze sau să le utilizeze, şi eventual prin propriile teorii. Organizarea disciplinară este instituită în secolul XIX în special odată cu apariţia universităţilor moderne, apoi ia amploare în secolul XX prin dezvoltarea cercetării ştiinţifice. [...] disciplinele au o istorie: naştere, instituţionalizare, evoluţie, dispariţie.”²

Demersul disciplinar şi-a arătat eficienţa de-a lungul timpului, cantitativ (ducând la o creştere în dinamică exponenţială a cunoştinţelor pe care omul le posedă la nivel fenomenologic) şi calitativ (propune o cunoaştere precisă, într-un domeniu de competenţă bine precizat):

„Fecunditatea disciplinei în istoria ştiinţelor nu mai trebuie demonstrată. Pe de o parte, ea operează circumscrierea unui domeniu de competenţă fără de care cunoaşterea s-ar fluidifica, ar deveni vagă. Pe de altă parte, ea dezvăluie, extrage sau construieşte un obiect netrivial pentru studiul ştiinţific.”³

Disciplinaritatea comportă deopotrivă (şi) o serie de dezavantaje. Specializarea, caracteristică a demersului disciplinar, presupune implicit asumarea conştientă a unui anume risc de reducţionism. Astfel, familiarizarea exclusivă cu un anume obiect de studiu, prin prisma unei anume metode ori tributară unei anume paradigme de abordare, conduce la o sărăcire în plan conex, cunoaşterea colaterală tinzând a fi redusă la minim:

„[...] instituţia disciplinară antrenează riscul unei hiperspecializări a cercetătorului, şi deopotrivă cel al unei individualizări a obiectului studiat pentru care riscăm să uităm că este extras sau construit. Obiectul disciplinei va fi perceput ca obiect în sine, legăturile şi solidaritatea acestui obiect cu altele, tratate de alte discipline, vor fi neglijate deopotrivă cu legăturile şi solidaritatea cu universul din care face parte. Frontiera disciplinară, limbajul şi conceptele sale vor izola disciplina în raport cu altele şi cu problemele care constituie preocupările celorlalte. Spiritul hiperdisciplinar va deveni un spirit de proprietar care interzice orice incursiune străină în parcela sa de cunoaştere. Ştim că la origine cuvântul disciplină desemna un bici mic destinat a se autoflagela, permiţând deci autocritica. În sensul său degradat, disciplina devine un mijloc de a flagela pe cel care se aventurează în domeniul ideilor pe care specialistul le vede ca proprietatea sa.”⁴

Disciplinaritatea poate duce la o pierdere a aptitudinii de contextualizare, adică de a putea sesiza importanţa unei informaţii în contextul său natural, precum şi o scădere a capacităţii de globalizare, adică de a introduce cunoştinţele într-un ansamblu mai mult sau mai puţin organizat⁵. Sistemul este mai mult decât suma părţilor, de unde rezultă şi necesitatea unei gândiri care să răspundă realei întâlniri cu realitatea. Ştiinţa însăşi nu este doar demers disciplinar, în măsura în care „istoria ştiinţelor nu este numai cea a constituirii şi proliferării disciplinelor, dar în acelaşi timp şi cea a rupturii frontierelor disciplinare, ale impietărilor exercitate de o problemă dintr-o disciplină asupra altei discipline, a circulaţiei conceptelor, a formării de discipline hibride care vor sfârşi prin a căpăta autonomie. Este în fine istoria formării complexelor în care disciplinele se asociază şi se combină spre a forma o masă compactă.”⁶

Corectiv demersului de fragmentare, de parcelare, de compartimentare indus de disciplinaritate în gândirea modernă, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea îşi propun să ofere soluţii.

Bibliografie: 1. René Descartes, Discurs despre metodă de a ne conduce raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, ed. Academiei Române, 1990, p. 15; 2. Edgar Morin, Sur l’interdisciplinarité, Bulletin Interactif du Centre International de Recherches et Études transdisciplinaires, nr. 2, iunie 1994, p. 1; 3. Ibidem, p. 1; 4. Ibidem, p. 1; 5. Edgar Morin, Réforme de pensée, transdisciplinarité, réforme de l’Université, comunicare la congresul internaţional „Quelle Université pour demain ? Vers une évolution transdisciplinaire de l’Université” (Locarno, Elvetia, 30 aprilie – 2 mai 1997); text publicat in Motivation, no. 24, 1997; 6. Edgar Morin, Sur l’interdisciplinarité, p. 1.

A se vedea şi: interdisciplinaritate, multidisciplinaritate, transdisciplinaritate.